Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

N-am știut… Mă iert, mamă!

17 octombrie 2018.

Acum un an am sunat-o cu un nod în gât. Ce să-i spun? Cum să-i spun? Când știi că totul e derizoriu, că falsitatea vocii se răsfrânge dincolo de difuzorul telefonului, cum să-i spun: dragă mamă, la mulți ani! Îi știi sentința, te răzvrătești împotriva ei, te zbați inutil să recuperezi un timp lăsat în paragină că ai fost angrenată în viața-ți acaparatoare și n-ai știut să fii acolo unde avea nevoie să te simtă. Dar mamele experimentează o renunțare de sine monstruoasă, dacă stau bine și mă gândesc. Degeaba, aș fi vrut să fie egoistă. Măcar atunci. Măcar o dată. Nu a fost capabilă. Probabil nici măcar n-aș fi înțeles vreodată asta. Dar sunt mamă la rândul meu și știu. Devenim proprii noștri monștri. Ne suprimăm și ne ținem respirația în suspensie eternă dacă manifestarea asta a noastră aduce bunăstare sufletească copiilor rupți din carnea noastră.

Îi spun de abia acum. Când frunzele uscate cad peste iarba de un verde intact Când hotarul dintre sezoane nu s-a definit încă. E toamnă mijlocie, dar parcă se vrea vară indiană, cu pulbere de soare scuturată prin frunzișul bogat, bătut de vântul întețit.

Mamă dragă, n-am știut. N-am știut să contracarez spaima, să-ți fiu în preajmă cu seninătate, să-ți spun cu voce blândă și încrezătoare că o să fie bine și, mai ales, să cred că va fi bine. N-am fost în stare. Nici la celălalt capăt al telefonului n-am știut cum să procedez. Îți spuneam și nu credeam, îți doream și mă admonestam în gând de amăgirea hidoasă ce ți-o ofeream ca alinare. Dar n-am știut cum altfel! Îți uram la mulți ani, când știam că zilele-ți sunt limitate, zâmbeam ca să-mi înmoi glasul, dar sufletul mi se împrăștia în bucățele măcinate de neputință. Tu înțelegeai și nu înțelegeai. Aveai momente când puteai discerne adevărul, realitatea prezentându-se brutală în mintea amețită de simptomatica manifestare a bolii invadatoare. Atunci te speriai și dubitai totul. Dar reveneai cu tărie și mă rugai fierbinte să mă rog. Să mă rog?! De două ori am crezut și mi-am depus sufletul fragil la picioarele divinității, de mii de ori am fost dezamăgită. Nu mai cred, mamă dragă. Odată cu tine, odată cu ceasul care a adus veștile cele mai proaste din lume pentru mine, am uitat să mai cred, pentru a doua și ultima oară. Nu mai revin, nu mă mai întorc spre el. Nu-mi folosește la nimic credința deformată într-o entitate superioară care răpune fără tăgadă trupul și spiritul fragil. Nu iartă, nu absolvă, tormentează doar. Pur și simplu, fără nicio clemență. Nu mai cred, m-am trezit! Dar m-am rugat totuși. Pentru că mă simțeam măruntă și meschină dacă nu o făceam pentru tine. Nu m-am rugat cuiva anume, în niciun caz unei divinități anume. A fost, așa, o incantație adresată universului, mie chiar. Într-un final, tot ce-a ieșit la suprafață […] Continuarea o puteți găsi pe Bel-Esprit

Advertisements
Posted in Verba volant...

Ardei iuți

fullsizeoutput_171eCum e să cunoști un scriitor la prima mână? Să n-ai nevoie de intermediari sau rețele de socializare, pur și simplu să coexistați pe același meridian și să fiți prietene? E extraordinar, vă spun eu. Mai ales atunci când scriitorul este unul reușit, care știe să așeze cuvintele cu măiestrie și are darul povestirii înnăscut. Nicoleta Beraru, autor Catchy, a debutat cu Ardei iuți, și bine a făcut că a ținut să împărtășească cu noi universul așa cum îl observă și îl studiază ea, pe îndelete. Conectată cu un trecut dens, cel al lumii românești de care nu s-a putut desprinde definitiv în ciuda deplasării ei spațiale și stabilirii mai mult sau mai puțin definitive pe tărâmurile belgiene, nu renunță să privească cu ochi mari, atenți, ritmul agitat al vieții din nordul continentului. Pătrunzând lumea redată de Nicoleta, nu știi dacă să constați o pulbere presărată de nostalgie peste poveștile care ascund mai întotdeauna un tâlc sau să te umpli de efervescența care răzbate dincolo de cuvinte.

Nu contează dacă acțiunea se desfășoară undeva în estul Europei sau în Occident, te scufunzi în atmosfera creată. Pe loc devii Dana sau Laura sau Irina sau Ruxandra, de ce nu, chiar Albertina sau Ingrid, Ann sau Sofia, ba chiar te identifici cu povestitoarea, nefiind dificil să te regăsești în ipostazele surprinse de Nicoleta în povestirile scrise la imperfect.

Fiind și eu deopotrivă un personaj captiv între două lumi, exact cele relatate de către Nicoleta Beraru, am recunoscut miresmele locale strecurate pe alocuri, am simțit bolovanii vorbelor flamande în gât, am râs de combinațiile buclucașe de cuvinte compuse care semnifică în parte cu totul altceva, am resimțit poziția imigrantului deși împrejurările nu sunt întru totul similare, ecoul povestirilor occidentale mi-a fost realmente familiar, dozat cum trebuie și transparent prin redarea unei realități elocvente, palpabile.

De partea cealaltă, din povestirile care au locul fixat în România, se disting două categorii. Una pur nostalgică, a omului plecat de acasă, care și-a lăsat în urmă o poveste completă de viață și una a celui care se scutură de trecutul insondabil, pentru că, răscolit, ar lăsa urme adânci în suflet. Oricum ar fi, te sfâșie uneori o tristețe și un dor ascuns.

Ardeii iuți ai Nicoletei nu sunt cu precădere picanți, nu în sensul în care îți vine să-i dai deoparte ca să îndepărtezi usturimea. Sunt presărați cu arome tandre, picanți cât trebuie, crocanți pe alocuri, incisivi uneori și destinați celor care știu să guste fără grabă din misterele a două lumi ce se întrepătrund.

Uite, așa, am început să îndrăgesc ardeiul iute, constatând că lumea ar fi plată dacă nu ar fi așa amestecată și imperfectă cum este în realitate, în orice colț al universului te regăsești.

Ador descrierea Albertinei din Jesus is my boss. Amen. Cred că aș adora personajul în sine, dar până atunci mă mulțumesc cu povestirea savuroasă. „E fără vârstă. Eu cred că are vreo șaptezeci de ani. O bombă de energie. O iubitoare de oameni. O credincioasă atipică. O religioasă, dar nu o bigotă. O credincioasă care cercetează. Și comentează. Și critică. Și caută. Și dă.”

Am recitit de mai multe ori un pasaj din Iertare. „De ce mi-ați zis, vă iert?” „Pentru că am văzut că acordați o importanță prea mare unui fapt neînsemnat. V-am eliberat de îndoială. Iertarea mă absolvă și pe mine, care mi-am făcut cunoscut un drept la care nu țin foarte mult. Are o calitate eliberatoare. Pentru ambele părți.” Da, și încă cum! Întru totul de acord![…]Continuarea recenziei, aici.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Femeie într-o lume a bărbaților

Eu când vreau ceva nu renunț. Azi pun la bătaie motto-ul. Mă duc cu treabă urgentă la magazinul care, cu precădere, se adresează bărbaților. Că eu n-am nimic cu categoriile distincte, noi femeile, ei bărbații. În fine, exasperată că iar s-a rupt lanțul alb-roșu ce blochează intrarea în parcarea proprietate privată, am zis să-mi încerc norocul acolo deși nu-s pricepută. N-am mai spus până acum, dar de abia aștept un pretext să ajung în magazinul cu pricina. N-am nicio legătură, dar mă pierd printre raioane, privesc șuruburi și piulițe îndelung, fac o oprire în fața articolelor de grădinărit (nici asta nu se lipește de altfel de mine), mai dau o raită pe la accesorii de iluminat, mă zgăiesc la truse sofisticate de scule, la vopseluri pentru exterior, interior, mobilă, tot paradisul e acolo. Și întregul arsenal mi se pare, cumva, atrăgător. Nici că-mi pasă că sunt măsurată de jos în sus de curioșii pierduți prin magazin sau de vânzători. Știu exact ce caut dar nu au expus. Sunt la vedere, pe role gigantice, lanțuri metalice, solide sau mai puțin solide, dar nu colorate în alb-roșu. Prețurile variază. Mă opresc resemnată la un anumit diametru de za, care suportă o anumită greutate la presiune, cu un preț acceptabil pe metru și după o scurtă reflectare îmi spun că decât nimic, pe el îl vreau. Ha, dar cum îl măsor? Cum îl desfășor de pe rolă? Clar nu e treaba mea. Îmi fac curaj și explorez printre raioane după personalul îmbrăcat în verde. Zăresc doi tineri care își fac de lucru cu niște produse de pus în raft. Nu îndrăznesc să-i abordez, fac stânga-mprejur. Nici asta n-am mai spus, dar greu mai stabilesc contact cu oamenii… Mă prefac apoi interesată de mașina de tuns iarba de lângă ei, mai fac doi pași, mă mai zgâiesc o vreme la natura intrinsecă a uneltelor, mai dau o tură prin magazin. Mă reîntorc să mai studiez o dată tipurile de lanțuri și remarc unul identic cu cel rupt de acasă, dar nu mă îmbie, calitate proastă. Meditând adânc la dilema mea, apar cei doi pe raion, grăbiți să treacă mai departe. Așa nu, îmi spun. Dacă pierd ocazia, am venit degeaba. Mă bag în fața lor și îi rog în franceză să mă ajute cu ceva. Unul din ei rupe puțin, așa că rămane prizonier. Că ce vreți? Păi vreau 11 metri de lanț. Ăsta! Ah, sigur. Aduce repede masa si fierăstrăul de tăiat pe dimensiune. Hehe, nu era așa simplu. Desfășoară lanțul până la capăt. Ups, 9 metri. Aș, altul! Al doilea, același procedeu, 9 metri jumate. Hm, păi și eu ce fac?! M-am uitat uimită la el. Ăăăăă, uite, ăsta pare mai lung. Da, zic, eu dar și mai scump de două ori (n-am niciun chef să dau 80€ pe el). Privim amândoi mofluzi spre gama ofertantă din rafturi dar nimic nu-mi vorbește mie. De undeva apare un superior. Vorbesc între ei în flamandă. Angajatul îl pune la curent cu cerințele mele stricte. Superiorul în vărstă zâmbește încurajator. Îl pune la muncă pe angajat. Ia, deschide rola aia, ah, nu cealaltă. A, da’ madame nu vrea așa scump. A, păi ce facem? O comuniune franco-flamandă instalată impromtu. Încerc să aduc lămuriri suplimentare. Auziți, unul mai bun ca ăsta, aveți în depozit? Și arăt spre fragilul alb-roșu. Se privesc. Schimbă iar vorbe hârșâite. Pe loc se luminează. Vreți pentru parcare! Da. Păi astea metalice, gri, nu sunt bune. Noapte nu-s vizibile. E, dar blochează intrarea, gândesc eu fără să articulez. Bine, bine, zic, aveți sugestii? Superiorul rupe minimum de franceză, dar îmi comunică cu vorbe înghițite că da. El zice o vorbă, eu completez cu alta, al treilea întărește în limba comună. Informația se etalează în sfârșit. Au. În depozit, dar pentru vânzări pe firmă. Nu numai că-i alb-roșu, e din metal, adaugă. Cum visez eu să am. Îmi sticlesc ochii. Superiorul bătrân râde cu ochi umezi. Îmi explică haios. Îți dau un preț mai bun. O să te coste mai puțin decât cel mai ieftin expus. Bine, zic eu, oricum nu înțeleg ce zice exact, deduc doar. Se duc împreună în depozit și revin cu o rolă sigilată. lanțul alb-roșu îmi strălucește voios în față. Superiorul mă însoțește până la casa de marcat. Unica din tot magazinul. E franciză și e administrat familial. Nevastă-sa o văd mai mereu plictisită cum mestecă gumă, privind în gol, de câte ori ajung pe acolo. Azi tot la fel. Îi povestește și ei pățania, dar nu se lungește prea mult superiorul. Ea ridică din umeri și scanează rola. 75,00€. Mă privește indescifrabil. Eu, de partea cealaltă zâmbesc divin. Fii dulce, dragă, mă îndemn, doar nu o să fii acră. Acum se răzgândește. El insistă. Ea zice că nu știe cum să modifice în computer un preț afișat. El zice că e simplu. Atâta înțeleg și eu din limba păsărească. Ea nu. El da. Se bagă peste ea și apasă tasta de șters. Cei 75€ dispar. Acum e afișat golaș un 0,0€. Îmi țin respirația. El ignoră codul de bare scanat afișat pe ecran și tastează apăsat 40,00€ sub el. Voilà, declară el încântat. Îi sunt recunoscătoare. Nevasta își preia rolul de casieră. El se retrage ceremonios. ca recunoștința adaug un pachet de baterii AA. Să le fac vânzare. femeia plictisită schițează un zâmbet recunoscător. În după-amiaza asta 4 oameni s-au despărțit mulțumiți sufletește că au făcut ceea ce trebuie. Tânărul angajat s-a întors deja să strângă pe trei role diferite metri întregi de lanțuri aruncate pe dușumeaua magazinului, printre raioane, pentru o clientă dificilă dar simpatică, superiorul a făcut un business și a avut un client satisfăcut, casiera și-a îndeplinit metodic dar fără entuziasm obligația surâzând în plus corespunzător, clienta simpatică a plecat acasă cu ceva mai mult decât spera. Eu doar atât mă-ntreb. S-ar fi dat ei peste cap să ajute un bărbat aflat la nevoie într-o lume exclusiv a bărbaților? Uite, de asta-mi place să fiu femeie!

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Joacă de artist – I

Știți cum e, când ai, nu vrei și când n-ai, vrei. Pe principiul ăsta, extrapolând puțin, mi s-a făcut dor de fotografie. Entuziasmul din trecut, când mânuiam noua jucărie sofisticată cu frenezie aproape, schimbând setări după setări, căutând subiecte interesante, s-a diminuat cu timpul. Mă ghidez după preceptul că nu poți excela în toate. Ori le faci pe rând, dedicat până în măduva oaselor, ori mai bine nu te apuci de nimic. Patima fotografiei am lăsat-o deoparte când m-am concentrat pe altceva… Ce m-a acaparat întru totul. În fine, deviez și risc să pierd esențialul. Da, acum m-a lăsat bateria jucăriei. Exact când se trezise în mine nevoia de a activa iar butonul declanșator. Am cărat după mine la Roma obiective uriașe, aparatul în sine fiind o povară reală, încărcător și în fine, întreg arsenalul. Desigur, efort lăudabil, dar dacă-mi făceam lecțiile de acasă, constatam că bateria nu se mai încarcă. I s-a scurs viața, din nefolosire trăgându-i-se obștescul sfârșit. Nu mi-a ieșit prin cale niciun magazin de electronice, așa că patima regăsită a fost stinsă cu tehnologia smartfonului. Vorba lungă, sărăcia… cui vreți. Începusem cu un gând, să vorbesc de subiectele mele preefrate. Nu am prea multe. Caut ineditul în imagini, nu fac compulsiv poze până mă plictisesc. E și solicitant. Stai, când restul grupului se deplasează că e soare arzător, că e frig, că e umed, că, mă rog… și schimbă obiectivul și reglează setările potrivie. Deh, sunt doar amator, nu am eficacitatea unui pro. Da, da, dar tot rămâneam în urmă să surprind clipa aia… Iar mă îndepărtez. Subiectul meu preferat e așa aproape de mine, că dacă aș avea itergat pe retină un senzor de imagine capabil să rețină instanataneul, aș fi deja un Tb (terabyte) plin ochi de captări ce frizează irealul. Pentru mine, cel puțin. Are ceva ce trece divin prin diafragmă, traversând spații și timpuri incomensurabile. Acum câțiva ani mă lăsa să mă joc pe îndelete de-a fotograful. Eram și în plină patimă. După care m-am oprit, din motivele înșirate mai sus… Acum, ca o completare, doar câteva cadre generale, cu peisaje, instantanee din călătorii sau fotografii stradale mi-au ieșit reușite, încât să mă laud. Dar se spune că un fotograf are cu siguranță primele 10.000 și mai mult de imagini captate de o calitate îndoielnică și că de abia mai târziu se îmbunătățește, deci aș fi pe calea cea bună… Ei bine, cu subiectul meu preferat nu prea am dat greș. Am chinuit-o, am sâcâit-o, am certat-o… Stai așa, da exact așa, ah, nu zâmbi, nu, nu, nu, nu închide ochii, ridică bărbia, uită-te în jos, nu respira… și câte și mai câte. Sfârșeam uneori în dispute. Ea sătulă să-mi facă pe plac, eu nemulțumită că nu reușisem să am decât vreo 3 cadre bune după ședințe de ore întregi. Dar a meritat. Într-atât, că acum îmi amintește acele vremuri și-mi propune să reluăm ședințele. De abia aștept! Numai să-mi comand vreo 2 baterii… Până atunci, vă delectez cu câte o imagine pe zi, sau la câteva zile, după disponibilitate, cu rezultatele obținute de-a lungul unei perioade de 2-3 ani. Sunt convinsă că e loc de mai bine, doar eram începătoare. Însă, toate la timpul lor.

Prima din serie, fără ordine cronologică însă:

1MT_4608-1-2
Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Teide, vulcanul naște arhipelaguri

Sunt câteva momente în viață când te simți mic față de grandoarea lumii. Când înțelegi că este binecuvântată prezența ta pe pământ. Când te oprești o secundă din alergarea sufletească după himerele obișnuite și privești cu ochi larg deschiși desfășurarea întregii lumi la picioarele tale. Nu am fost pe lună și probabil nici nu o să ajung. Dar am oare nevoie de un voiaj interstelar pentru a mă delecta cu frumuseți nemodelate de om, cu peisaje abstracte ca smulse din imaginație, cu atmosferă rarefiată și îmbătătoare?

fullsizeoutput_14f3fullsizeoutput_1463fullsizeoutput_1465fullsizeoutput_1459fullsizeoutput_147ffullsizeoutput_1451fullsizeoutput_145bfullsizeoutput_1467fullsizeoutput_1453fullsizeoutput_141bAsta a fost prima impresie când am ajuns prima oară în 2004 mai întăi la poalele vulcanului activ El Teide și, în scurt timp, undeva la altitudinea de 2700 de metri. Lăsând la o parte sentimentul unic că totul e trecător, că într-o secundă totul s-ar putea nărui. Teide reprezintă forța rezistentă la intervenția umană. Un martor tulburător, clocotitor al nașterii unui întreg arhipelag. Acum, 14 ani mai târziu, l-am privit cu și mai multă venerație. Acumulase povești noi, dar mut le dăruia înapoi doar prin lava roșcată și uscată de timp, împrăștiată împrejur la ultima lui erupție, în 1909.

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

În habitatul lor natural

Când ajung în Canare, nu-mi imaginez periplul fără să navighez în largul oceanului cu catamaranul. E o experiență rară să realizezi brusc că te afli deasupra unei profunzimi fără capăt, între Tenerife și Gomera. Cum să-ți poți imagina cei 2500 de metri și mai mult adâncime? Este imposibil, dar poate tocmai de aceea, suprafața apei îți murmură cântul ei în nuanțe de safir ireale. Tresari și te întrebi ce ai făcut să meriți această răsplată binecuvântată.

fullsizeoutput_fd9

Cu atât mai emoționant este când străbați puntea nerăbdătoare să ajungi cât mai repede în larg, să te simți în preajma acelor făpturi splendide, de o inteligență impresionantă. În habitatul lor natural, ființe vitale, fericite, libere, delfinii și balenele pilot. Mă doare să le știu captive în lumea noastră strâmbă, în parcuri acvatice, sau omorâte în numele unor ritualuri  barbare cum se întâmplă în Taiji, Japonia sau în insulele Faroe, Danemarca. Când asiști la solemnitatea și bucuria cu care te întâmpină pe tărâmul nemărginit al oceanului, plutind la suprafață, printre tonurile scânteietoare ale acestui profund acvamarin, e realmente un dar divin.

fullsizeoutput_1441fullsizeoutput_fc7fullsizeoutput_fe7fullsizeoutput_feafullsizeoutput_1442fullsizeoutput_fd3fullsizeoutput_143f

 

 

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Masca, Tenerife

Cătunul Masca era o amintire veche, dar nu o puteam ignora. Trecuseră 14 ani de la prima vizită și totuși, timpul și spațiul au rămas nealterate în preajma lui în ciuda micilor modificări aduse de om. Aventura constă în a ajunge la el, șerpuind pe munte, pe drumuri bătute cândva de pirați. Așa s-a născut povestea. Aici se refugiau, în munții Teno. Între stânci poți zări traseele împrumutat de ei altădată. Acum civilizația și-a pus o oarece amprentă și nu mai ești obligat să le accesezi. Asfaltul lucește ademenitor și arcuit în ace de păr spre micul sat muntenesc. Împrejurimile îți taie respirația. Norii care acoperă oceanul mă iritaseră ușor, dar nuanța de mister creată m-a înduplecat până la urmă. Unde începe oceanul, unde se termină cerul? Nu știu…

fullsizeoutput_ef3fullsizeoutput_1472fullsizeoutput_142bageOSJIAR%ycM1dBTd1qYgfullsizeoutput_1429fullsizeoutput_142afullsizeoutput_1427fullsizeoutput_1426fullsizeoutput_13f9fullsizeoutput_1424

Ajunși la destinație, satul de-o palmă stârnește mirări. Atât de mic, atât de izolat, atât de spectaculos. Ai timp să-ți revii puțin în piața centrală, lângă biserica minusculă, Ermita de la Inmaculada Concepción, cum îi spun localnicii. Am profitat de umbra binefăcătoare și am mai cercetat o dată împrejurimile irespirabil de frumoase, apoi am coborât în sat pe sub perdeaua leandrilor purpurii. Restaurantul nu-și schimbase înfățișarea, nici proprietarii… Doar clienții erau alții… Dacă ai noroc și nu e toropeală, reușești să te și încânți de aleile lui pietruite, înguste. Eu visam la un număr mai mic de turiști, să mă pot desfăta mai mult în inima peisajului nealterat.fullsizeoutput_1495V4+Mu5%ZTB6PIqqVYZwHCAfullsizeoutput_1428fullsizeoutput_1496fullsizeoutput_1491fullsizeoutput_1494

 

Posted in Călătorii, Ipostaze

Când mi-e dor de un peisaj lunar

Eu vara nu dorm. Pe bune, nicio o aluzie la cântec, eu vara nu dorm. Am timp de dormit în restul anului, cine s-a mai auzit să doarmă atunci când e prins în angrenajul vieții. Dacă aș trăi la tropice, dar cred că ți-am mai spus asta, cred că aș suferi constant de insomnii. Dar din acelea, delicioase, când nu te mai saturi de lumină, de nisip încins, de zgomote venite dinspre ocean. Nu trăiesc, completez eu mofluză. Până una alta, trăiesc dintr-o vacanță în alta. În restul timpului hibernez. Degeaba insiști că și în restul timpului se întâmplă lucruri fantastice, dă-mi voie să te întrerup de pe acum. Sunt doar episoade care să-mi trezească anumite reacții, bine, fie, să-mi întrețină emoțiile ce se lasă pe tânjeală, că aici e frig, că aici nu-mi place, că acolo merge toată lumea… Din motive pe care le știi, am lăsat cumva în voia sorții destinația de vacanță a acestei veri. Nu mă simțeam în stare să iau o decizie, blocajul pornind de la frământările mele cele mai recente. Mi-era greu să mă desprind, dar plecarea se impunea ca o necesitate. Aici m-aș fi topit de dor și conștientizarea că mi-am pierdut reperele care țin un om ferm pe pământ (exceptând cele care le construiești pe parcurs, cuplul, familia…). Da eram debusolată, încă mai sunt. E crunt să nu mai ai părinți…

Intuind alunecarea mea, m-a încurajat și mi-a dat mână liberă să aleg. Iunie se instalase deja în nuanțe spelndide chiar și aici. Aproape mă resemnasem, uite ce soare, ce sclipire, ce verde crud, ce nopti albe, ce seri lungi și luminoase până spre 11 noaptea… M-am bucurat ca un copil când am înțeles că se întrezărea plecarea. Febril, am purces la căutări, știi și tu că m-am născut agent de voiaj fără titlu. Am surfat pe paginile tuturor agențiilor de voiaj locale și nu numai, am verificat și comparat prețuri și destinații pe cont propriu, fără intermediari și până la urmă alegerea definitivă începea să capete contur. Ți-am mai spus și-n alte dăți, nu mă dau în vânt după vacanțe concepute de agenții, prefer libertatea, dar ceasul ticăia insistent, atât cel intern cât și cel fixat în peretele de cărămidă din camera de zi. Ca să pleci cu un last minute, implică fie flexibilitate temporară, fie financiară. Într-un fel sau altul, nu le aveam pe niciuna din ele la îndemână. Aveam câteva condiții, să fie ceva nevizitat în trecut, să fie inedit, să ne permită două camere diferite de hotel pentru a acomoda confortabil membrii familiei și să pot observa marea de la geam. Ai să râzi, dar nu mi-a ieșit exact cum vroiam. Tot derulând pagini pe ecranul Mac-ului, se ițea enervant un hotel care-mi rămăsese în memorie din 2004. Da, ceva vizitat deja. Pe orice pagină ajungeam, hotelul cu pricina se strecura și el. Tot luptându-mă să-l ignor, m-a izbit o revelație… Adică am devenit așa, mistică și mi-am spus, de ce nu?! Dacă tot insistă… Ce ar fi dacă. Începusem să mustăcesc amintirii. Voiajul nostru nupțial desfășurat cu ceva întârziere din cauza împrejurărilor de pe atunci. Insulele canare îmi păruseră pe atunci de un exotism propice cuplului nostru tânăr, dar nu neapărat proaspăt… Devenise deja un standard greu de egalat după revenirea noastră din Tenerife. Fuseseră două săptămâni rupte de timp, inundate de o fericirea beatică, de descoperiri și exaltări variate. Mă refugiam adeseori, de-a lungul anilor în acele trăiri izolate, dar de intensitate maximă. E neinspirat să raportezi un voiaj la altul. Nu poți porni la drum cu acest gen de așteptări prestabilite. Riști să obții contrariul. De aceea, sfârșisem să cataloghez acea vacanță ca un absolut splendid, dar irepetabil. Prin urmare, mi-am scos din minte insulele canare. Până când destinul m-a bătut pe umăr și nu l-am mai ignorat. Intuiești urmarea, nu? Am rezervat vacanța în Tenerife.

Ca să nu-mi sabotez plecarea, mi-am stabilit niște premize de la care nu m-am abătut. Nu au fost prea multe, cea mai pregnantă fiind aceea să nu mă urc în avion cu așteptări. Să las lucrurile să se întâmple, să mă caute ele pe mine și nu eu pe ele, să las timp să se sedimentezele impresiile fără încercări nereușite de a le modela. Oricum, ceva nou era introdus îm poveste, faptul că eram în 4 și nu în doi ca altădată.

A fost, cum să mă exprim, spectaculos. Poate și unde a venit la momentul oportun. Iar cu ochii maturității, am privit insula cu mai multă atenție, fără grabă. Și timpul a stat în loc. Fiecare zi a fost un dar dumnezeiesc, cu clipe, minute și ore expandate. Iar ea, generoasă nu s-a arătat suprinsă. Dimpotrivă, remarcând nevoia mea acută de eliberare, mi-a dăruit fenomenele rare, neobișnuite ale calimei îndrăznețe în această vară, nisip alb adus de vânturi din Sahara ce condimenta atmosfera ca un voal divin, mi-a desenat cu măiestrie nori denși pe fundalul oceanului printre apusuri cochete, mi-a șoptit cu briză inundată de sare marină și și-a schimbat nuanțele deja cunoscute, cu eleganță inocentă.

Ți-a ajuns deja la urechi că mulți privesc cu suspiciune arhipelagul, prea aproape de Africa, prea arid, prea vântos, prea…. Nu există prea în ceea ce îl privește. Poate doar prea frumos. Și tu știi că eu nu sunt darnică cu laudele și mă împiedic de tot felul de detalii care scot în evidență partea mai ascunsă și neplăcută a lucrurilor. Aici m-am simțit ca aparținând. Nu, nu m-aș muta acolo, dacă asta îți trece acum prin cap. Dar aș evada de nenumărate ori, în reprize diferite. Iarna în special. În Tenerife te poti bucura de o primăvară eternă și cum să nu fie pe placul meu?! Te miri, știu, sunt o contradicție, când îmi încep relatarea cu ”dacă aș trăi la tropice…” Locurile acestea îmi trebuie când am nevoie mai mult. Când sufletul îmi strigă după oceanul neîmblânzit, când calima îmi lipsește, când ambarcațiunile cu vele ancorează să mă aștepte pentru un pasaj spre altă insulă din arhipelag, când iarba crudă de acasă este pre rece pentru a păși desculță și gândurile mă poatră spre nisipul vulcanic ars de soare. Când mi-e dor de un peisaj lunar, când lava stinsă și uscată de secole mă cheamă să fiu  acolo la poalele vulcanului singuratic. Doar el și cu mine, într-un tête à tête tăcut.

Vezi, îți tot povestesc și vreau iar să fiu acolo, să îmbrățișez apusurile lente care refuză să  coboare să și plece, să scrutez orizontul incert, să zâmbesc cactușilor gigantici, să merg în urma piraților prin sate de munte, pe cărări uitate între timp, să ascult albatroșii țipând strident deasupra apei, să râd în hohote cu delfinii sau să ațipesc cu balenele pilot. Vorbesc și realizez cât îmi lipsesc…

 

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Plouase mai devreme

Sad-girl-missing-her-love-emotion-lonely-feeling-photo-image

My love,

Dimineața nu sunt eu, știi că nu sunt eu. Irascibilă, capricioasă. Insuportabilă? Dă-mi timp să (re)devin eu. Pleci. Nu ai timp. Nu am timp. Eu plec prima. Ăsta-i ritmul nostru. Tu, știutor, încerci să-mi smulgi un zâmbet, doar-doar rămâne în urma mea o adiere a unei stări de bine. Îl schițez vag, îmbrățișându-te cu un acut sentiment de vinovăție. Nu-mi place deloc situația ingrată în care devin deliberat captivă, cu precizie de ceas elvețian. Tendința repetitivă cu care te învălui nu te mai deranjează. Azi am reacționat la fel de predictiv ca ieri, ca acum o săptămână, ca anul trecut. Nu mă lasă inima să ies pe ușă. Că ești, că nu te superi, că-mi accepți toanele. Fugar, îmi furi surâsul. Grăbită, nu-ți surprind privirea. Însă, am certitudinea că mă poartă cu tandrețe până dincolo de ușa ce delimitează spațiul dintre noi. Așa sunt eu, în contra-timp mereu. Dar crede-mă, aceea nu sunt eu. Nu, nu, eu sunt mereu în contra-timp, dar nu sunt eu, cea de mai târziu, cea adevărată.

Îți mărturisesc acum, dezbărată de vechile deprinderi. Uneori, îmi las pașii să mă readucă spre casă, cu repeziciunea vântului. Conștiința îmi spune că ai plecat demult. Ce să te rețină acasă? Cu toate astea, conduc impetuos, tăind secundele care mă despart de prezența ta intactă. Ultimul viraj îl iau cu inima strânsă. Așteptarea mea previzibilă nu mă împiedică să caut semne. De cele mai multe ori, primul semn că ți-ai văzut de drum mi se dezvăluie deja ochilor când fac ultimul viraj. Scanez îndoielnic locul de parcare pe măsură ce m-apropii. E gol. Câteodată, imaginația îmi joacă feste. O umbră, o culoare și mă grăbesc să mă amăgesc că n-ai plecat. Am nevoie de acea clipă care, fie mă demolează, fie mă revigorează. Intuiesc. Altfel, ar fi prea mult și nu aș ști să fac față.

În dimineața asta, la fel. De abia ajunsesem și am parcat mașina în garaj, urcând precipitată spre camera de zi. Mă mâna un dor nejustificat. Doar te văzusem cu o oră mai devreme. Totuși, stomacul mi se strânsese în timp ce gândul brut se conturase. Nu mai erai. Pustiul m-a invadat fără atenționare și o dezolare aspră mi-a amorțit temporar simțurile. Am înaintat câțiva pași, derutată de realizare. M-am așezat istovită pe trepte netezindu-mi absentă poalele rochiei. Mă simțeam stoarsă de gândurile haotice. Un oftat s-a smuls din rărunchi împotriva voinței mele, iar privirea-mi avidă s-a îndreptat spre peretele de sticlă dezgolit. Iureșul vieții domina exemplar grădina. Plouase mai devreme. Un început de iulie cert în timpuri incerte. Am studiat cu o vagă urmă de curiozitate iarba uscată de secetă, voind de fapt să mă bucur de ploaia ce-a stat. Copacii nu păreau nici triști, nici copleșiți. Dimpotrivă. Lumina dăduse năvală peste ei surprinzându-i în ipostaza lor statică. Așezată acolo pe trepte, cu capul în mâini și coatele sprijinite de genunchi, am surâs acelei inundații de fascicole jucăușe, dar și unei amintiri […]

Textul integral apare aici.

Imagine culeasă de pe google images.

Posted in Ipostaze

Spuma albă a unui dor

Literatura ca utopie

Drogul ăsta testat acum nu e nou. L-am încercat prima oară în  faza de debut a existenței mele, când eram copilul străzii și al mării deopotrivă. Nu știu dacă primii pași ai mei au fost în nisip și e prea târziu să mai întreb pe cineva. Rămas adult orfan, prea timpuriu aș spune, rătăcită printre oameni, nu mai am pe cine întreba. Știu însă că am crescut cu ea. Sau ea cu mine, e neclar. A fost o perfectă simbioză, nelăsând loc de ambiguități. Mi-a fost aliat în caz de furtună. Iar când furtuna punea stăpânire absolută pe ea, îmi vorbea grăbit, să îmi spună cu clocot că ea e aici, e prezentă. Necontenitul ei freamăt mă speria și reconforta deodată. Așa am început eu sa o inspir. Să îmi dilat plămânii până la durere. Să o trag în piept ca un nesătul. Nu doar ea crease dependență, era întreg…

View original post 1,543 more words

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Dylan

drinking-whisky-and-reflecting-on-life[…]E extraordinară senzația asta că-mi scapă printre degete imaginea lui, îndată ce ne separăm. Când îl am în față, e real, animat și efervescent, dar odată ce se îndepărtează, trăsăturile lui pierd contur în mintea mea. Mă intrigă, dar nu-i dau de capăt. Oricum, discuțiile cu el, dinamica creată când schimbăm opinii, privirea pătrunzătoare și, mai ales, scrierile lui, m-au ajutat să-mi restabilesc în sfârșit prioritățile, chiar dacă sunt doar pe plan mental deocamdată[…]

Text integral se constituie ca tema săptămânii – descrierea unui personaj imaginar -apărut aici

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Dulceața de caise

little-girl-in-a-tent-Spring-Break-on-a-Budget_HERO

Își întinse o linguriță de dulceață de afine pe o felie prăjită de pâine de secară. Mușcă pofticios o gură și mintea o purtă amețitor spre meleaguri îndepărtate. Succesiv, începură să se deruleze cadre din perioada primă a existenței ei. Propria ei reinventare a madlenei. De o claritate atât de pătrunzătoare, încât avu sentimentul de călătorie în trecut. Preocupată de scurgerea timpului în general și de rolul memoriei în particular, nu se împotrivi voiajului mental la care se expusese gustând din felia de pâine ornată. Secvențele se succedară animate de o voință proprie, iar ea stătea pe margine, asistând țintuită în loc. 

Într-una se văzu în luna iulie, spre sfârșitul ei, când arșița erau mai mereu prezentă. Lipsită de griji și adâncită în lectură, mușca și atunci din biscuiții unși mai înainte cu unt și dulceață. Micuța acelei clipe simțea că o invadează o bucurie nealterată când dinții frumos aliniați veniseră în contact cu biscuitele cu aromă de vanilie. Mormanul de cărți depus cu grijă lângă pernele de care se sprijinea comod, urma să fie devorat în același mod ca biscuiții, pe îndelete, să nu se termine prea repede. Le parcurgea cu lentoare, temătoare să nu dispară universul creat în jur. Când se apropia însă de sfârșitul unei cărți, începea să tărăgăneze, nevrând parcă să se desprindă de poveste. Într-o dimineață arsă de soare încă de la prima oră, descoperise, pe când scotocea prin magazie, o ladă cu cărți vechi, editate înainte de anii ’50. Avusese impresia că dezgropase o comoară. Le ștergea de praf una câte una și apoi citea titlul în șoaptă de copil, cu tandrețe. Erau cărțile copilăriei tatălui ei. Conexiunea cu trecutul familiar lui o îndemna să le răsfoiască subjugată. Și-a făcut o selecție și le-a adunat într-o cutie de carton pe care a dus-o pe terasă. Cel mai mult i se lipiseră de suflet Aventurile lui Cepelică. Toate personajele erau legume. Nu în sens peiorativ, era o jardinieră întreagă, cu o viață demnă de invidiat, povestea fiind plină de aventură, suspans și emoții variate. Motive importante pentru a se smulge dintre pernele umplute cu puf de gâscă nu prea avea pe tot parcursul zilei. Din când în când însă, se întrerupea și pășea agale până la bucătărie pentru a-și spăla caise, prune, nectarine și struguri culeși mai devreme din grădină. În alte zile, prefera ceva sărat și se înfrupta pe loc, în bucătăria de vară, cu roșii proaspete adunate de dimineață de bunica. Tăia rondele o roșie mare și deformată, aleasă cu grijă din coș. Condiția era să aibă coaja pe alocuri traversată de dungi maronii, aspre – erau din cele mai gustoase, cum albinele petrecuseră mai multă vreme în jurul florii să o polenizeze. Presăra apoi ceapă tocată mărunt, după care stropea felia din belșug cu sare și piper. Mușca din ea și semințele zemoase se scurgeau pe jos, pe dalele reci. Din acest motiv, evita întotdeauna să mănânce roșii în apropierea cărților […]

Articolul integral îl puteți citi pe Catchy.

Sursa foto: google images

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Escape

fullsizeoutput_fd9Anul în care au achiziționat noul Pilot Saloon fusese un an plin de surprize pentru amândoi. Un 2015 desfășurat în tihnă la început și plin de tumult în a doua jumătate, după furtunile și lungile dispute generate de febra ce îi cuprinsese în perioada construcției lui elaborate de către compania Wauquiez.

Când venise vremea, Alys se apropiase cu timiditate de iahtul somptuos, căutând în minte un element corespondent stării emoționale resimțite. Nu reușise să-l găsească și totul îi păruse dintr-o dată incredibil. E oare posibil?! De abia urcată pe punte, anticipase senzația lăsată pe piele de briza sărată, învăluitoare, insistentă. În interior, aroma lucrului intact o invadase. Mirosea a nou, a lac proaspăt de protecție a lemnului masiv și a ocean, deși nu fusese încă lansat la apă. Asocierea fusese amețitoare, ideea că se concretiza, seducătoare.

Nu mai amânaseră, își recalculaseră toate finanțele, dintr-o dată devenise posibil să-și trăiască visul. Aveau ei întotdeauna un fel al lor anume, în care niciodată nu cădeau cu violență de la înălțimea adeseori amăgitoare. Orice efort lăudabil era încununat cu reușite. Duceau muncă de echipă, indiferent de obstacole, nu ieșeau ei până la urmă învingători? Cu teamă, Alys se întrebase odată, până unde va ține norocul? Există limită, ori limita ți-o impui? Se poate epuiza oare?

Încă de la începuturi, urmăriseră îndeaproape conceperea ambarcațiunii, lunile lungi  fiind agitate și controversate. Petrecuseră nopți la rând cu planurile în față, alegând sau eliminând opțiuni care dădeau contur concret decorului interior sau exterior. În mod normal, nu existase dezacordul, cu toate astea, ajunseseră de multe ori să strige unul la altul, cu disperare. Ești incredibilă! Ajungi de la zero la o sută într-o zecime de secundă doar. N-am văzut om să se aprindă așa de tare. Dar Alys își depusese întregul suflet în povestea asta. Chinuitoare fusese chiar și alegerea numelui, până când intervenise Emma într-o seară, plictisită de discuțiile lor în contradictoriu. De ce nu-i spuneți Escape? Nu constituie el, oare, întrunirea vuietului vostru de emoții și dorința de a evada din cotidian, a venit remarca ei ușor condescendentă. Pierdeți din perspectivă cu certurile voastre inutile, alimentate doar de oboseală și nerăbdare.

Certurile s-au disipat, conflictele s-au transformat în alinață, iar inspirația celor 17 ani de viață ai Emmei a fost definitivă, l-au numit Escape.

La începutul verii, compania navală i-a contactat cu scopul de a stabili o dată pentru lansarea la apă. Au mers în familie, toți 4. Anvergura conferită de energia lor a contribuit la grandoarea acestui eveniment unic. Parcă asistaseră la o naștere. Apariția lui Escape, desăvârșită, dar și aducătoare de timpuri noi, proaspete, nedesenate încă, în prezentul palpabil, le-a adus tuturor un tremur în suflet.

În toată agitația, nu apucaseră să își comunice trăirile primare, atât Eric cât și Alys duceau dorul vremurilor ce anunțau schimbarea. Toată ființa îi spusese lui Eric, atunci când dubitase momentul: Orice obstacol poate fi escaladat, pânăla urmă, destinul ni-l conturăm noi singuri, fără intervenția supremă!

Oare? venise în întâmpinare dubiul ce stătea la pândă… Poate doar dacă considera că tenta de mister și izul de predestinare ce-l avuseseră vorbele bătrânului întâlnit atunci, demult, nu fuseseră într-un fel definitorii. Stătuseră oare ele la baza deciziilor lui de mai târziu ? A anulat tot el primul gând, parcă nesigur că era timpul să-și însușească bucuria momentului ce-l invadase. Să-și asume, de fapt, contribuția adusă  împlinirii acestui fapt.

Pe data de 25 iunie 2015, Alys a plâns mocnit. Un plâns ce îi traversase întregul corpul, timp în care, degetele tremurătoare trecuseră îndoielnice peste lemnul pur care decora velierul. Degetele veniseră apoi în contact cu pielea moale de culoarea cafelei cu lapte a canapelei.  Cercetaseră îndelung cockpit-ul modernist și blatul de granit impecabil, de o nuanță incertă de petrol negru-albăstrui, din bucătăria mică, dar acomodantă. Lustrul de ionx al barelor apărute din loc în loc prin salon și pe care încă nu se imprimaseră amprentele nimănui, o atrăseseră în mod irezistibil. Aducătoare de furtună? Prevestitoare? Așa le intuise, incerte reflexii bântuitoare. Nu din cauza asta se iscase plânsul, un alt motiv încă necunoscut încercase să se elibereze din încătușare. Epuizare nervoasăsau copleșire a clipei, nu știa nici ea prea bine ce anume declanșase starea. Lacrimile i se amestecaseră cu zâmbetul larg survenit brusc de undeva dinlăuntrul ei. Eric a cuprins-o în brațe, emoționat. Da… și el…

Copiii exploraseră iahtul, animați și ei de o bucurie incontrolabilă. Apărândde undeva din spate, dinspre cabina destinatăpărinților – cabina proprietar – pe care o vizitaseră plini de curiozitate, i-au suprins așa, aninați într-o îmbrățișare mută. Ascunsă în brațele protectoare ale lui Eric, Alys dăduse să-și șteargă lacrimile. Emma, i-a anulat intenția de a-și suprima trăirea, cu o maturitate nesperată. De fiecare dată Alys se simțea luată prin surprindere de profunzimea cu care o întâmpinau adeseori copiii. E senzațional, mama! Pare ireal…Dezarmată, s-a desprins din îmbrățișare, cât să se retragă în alta. De data asta, Emma nu a mai respins-o ca în alte dăți. De data asta, copiii intuiseră înaintea ei schimbarea. Și mai mult de atât, o încurajaseră.

Imaginea îmi aparține.

 

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Decorul lent al serii

În seara asta e vântos. Cobor pe plajă de abia după orele 6 pm. Atmosfera zilei încinse se atenuează treptat. Decorul, deși nu devine singuratic, ritmul ce îl animă se schimbă. E o lentoare în gesturile celor care contemplă oceanul la orele serii sau, pur și simplu, participă activ la dinamica ei.

Nu iau niciodată pe plajă accesorii inutile. Nici telefon, nici aparat foto. Doar șalul și uneori Muzeul inocenței al lui Pamuk. Mă lupt cu vântul întețit. Bate dinspre ocean, dar reușesc până la urmă să-l aștern pe nisipul răcoros și primitor. Mă așez cât mai aproape de mal, să nu-mi altereze viziunea eventualii trecători. Câțiva se joacă pe mal, într-o parte. Alții citesc cu fața orientată spre stânci. Evită să privească direct în strălucirea răsfrântă a razelor soarelui. Așa nenumărate cum sunt, rocile flanchează golful de-o parte și de alta. O sticlire intensă pe suprafața apei agitate mă face să clipesc mai des pentru a mă acomoda cu lumina. Soarele coboară atât de încet spre linia orizontului încât lasă impresia că timpul stă în loc. Dar ora ceasului strecurat în geanta de plajă îmi indică scurgerea lui.

Cum nu am cum imortaliza toate secvențele ce alcătuiesc tot acest decor, mă chinui să înregistrez în minte cât mai multe detalii. Mă port ca un nesătul. De dor nestăvilit de briza sărată care se imprimă în piele, de nisip și mireasmă de ocean. Nu mă satur. Cum să redau perfecțiunea în cuvinte? Mă stradui să captez momentul. E trecut acum de 7:30, pm. Vântul, ca un amant jucăuș și tandru îmi răsfață părul răvășit în toate direcțiile, ciucurii șalului se zbuciumă sub mine. Oceanul gălăgios mă cheamă, talazurile agitate, când vin și se izbesc cu putere de țărm, când se aruncă timid spre mine. Spuma albă e singura pată concretă de culoare. Cum încă nu a coborât la asfințit soarele, stă aninat undeva la orizont, deasupra Gomerei ce se distinge bine în seara asta presărată cu clarități de tot soiul. Calima nu a fost prezentă azi în aer. Deșertul saharian a renunțat să-și trimită spre noi nisipurile albe. Strălucirea răzvrătită a soarelui formează o pătură de scântei deasupra oceanului întunecat. Nici azuriu, nici verde. În jur, câțiva încep să-și strângă taberele improvizate. Alții se aruncă în valuri, nici ei nu se satură. Clipocitul cântat al apei te îmbie cu atingeri calde, împinge apa spre tine și spală apoi nisipul cu tente taciturne și lucioase de pe gleznele bronzate. Pe fundal, undeva în depărtare, în dreapta, silueta unei șalupe de pescari se conturează cu îndrăzneală. E doar un element nestingherit. Șalupa își îndeplinește cu perfecțiune rolul de a mă seduce definitiv. Mă smulg cu greu. Ca și astrul care nu vrea să renunțe la titlul lui de rege al zilei, nici eu nu vreau să mă las dusă. Trag de timp. Scutur șalul de nisip vreme îndelungată, cu gesturi molatice, tărăgănate. Cu degetele de la mâna stângă îmi dau părul la o parte din ochi, să mai fur o ultimă clipă suspendată. Da, stâncile rămân scăldate de oceanul oportun, linia orizontului e statică, poate să fi coborât încă o idee soarele. Barca de pescari s-a deplasat în imaginea mea de pe retină doar câțiva milimetri spre dreapta. Lumina stridentă cade oblic peste spuma de pe țărm și oamenii au început să plece. Vântul, ca un artist desăvârșit a desenat între timp mii de unde mărunte, ca în deșert, peste nisipul vulcanic. Mă tem să nu tulbur ordinea cosmică a lucrurilor când pășesc nehotărâtă printre ele.