Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

În habitatul lor natural

Când ajung în Canare, nu-mi imaginez periplul fără să navighez în largul oceanului cu catamaranul. E o experiență rară să realizezi brusc că te afli deasupra unei profunzimi fără capăt, între Tenerife și Gomera. Cum să-ți poți imagina cei 2500 de metri și mai mult adâncime? Este imposibil, dar poate tocmai de aceea, suprafața apei îți murmură cântul ei în nuanțe de safir ireale. Tresari și te întrebi ce ai făcut să meriți această răsplată binecuvântată.

fullsizeoutput_fd9

Cu atât mai emoționant este când străbați puntea nerăbdătoare să ajungi cât mai repede în larg, să te simți în preajma acelor făpturi splendide, de o inteligență impresionantă. În habitatul lor natural, ființe vitale, fericite, libere, delfinii și balenele pilot. Mă doare să le știu captive în lumea noastră strâmbă, în parcuri acvatice, sau omorâte în numele unor ritualuri  barbare cum se întâmplă în Taiji, Japonia sau în insulele Faroe, Danemarca. Când asiști la solemnitatea și bucuria cu care te întâmpină pe tărâmul nemărginit al oceanului, plutind la suprafață, printre tonurile scânteietoare ale acestui profund acvamarin, e realmente un dar divin.

fullsizeoutput_1441fullsizeoutput_fc7fullsizeoutput_fe7fullsizeoutput_feafullsizeoutput_1442fullsizeoutput_fd3fullsizeoutput_143f

 

 

Advertisements
Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Masca, Tenerife

Cătunul Masca era o amintire veche, dar nu o puteam ignora. Trecuseră 14 ani de la prima vizită și totuși, timpul și spațiul au rămas nealterate în preajma lui în ciuda micilor modificări aduse de om. Aventura constă în a ajunge la el, șerpuind pe munte, pe drumuri bătute cândva de pirați. Așa s-a născut povestea. Aici se refugiau, în munții Teno. Între stânci poți zări traseele împrumutat de ei altădată. Acum civilizația și-a pus o oarece amprentă și nu mai ești obligat să le accesezi. Asfaltul lucește ademenitor și arcuit în ace de păr spre micul sat muntenesc. Împrejurimile îți taie respirația. Norii care acoperă oceanul mă iritaseră ușor, dar nuanța de mister creată m-a înduplecat până la urmă. Unde începe oceanul, unde se termină cerul? Nu știu…

fullsizeoutput_ef3fullsizeoutput_1472fullsizeoutput_142bageOSJIAR%ycM1dBTd1qYgfullsizeoutput_1429fullsizeoutput_142afullsizeoutput_1427fullsizeoutput_1426fullsizeoutput_13f9fullsizeoutput_1424

Ajunși la destinație, satul de-o palmă stârnește mirări. Atât de mic, atât de izolat, atât de spectaculos. Ai timp să-ți revii puțin în piața centrală, lângă biserica minusculă, Ermita de la Inmaculada Concepción, cum îi spun localnicii. Am profitat de umbra binefăcătoare și am mai cercetat o dată împrejurimile irespirabil de frumoase, apoi am coborât în sat pe sub perdeaua leandrilor purpurii. Restaurantul nu-și schimbase înfățișarea, nici proprietarii… Doar clienții erau alții… Dacă ai noroc și nu e toropeală, reușești să te și încânți de aleile lui pietruite, înguste. Eu visam la un număr mai mic de turiști, să mă pot desfăta mai mult în inima peisajului nealterat.fullsizeoutput_1495V4+Mu5%ZTB6PIqqVYZwHCAfullsizeoutput_1428fullsizeoutput_1496fullsizeoutput_1491fullsizeoutput_1494

 

Posted in Călătorii, Ipostaze

Când mi-e dor de un peisaj lunar

Eu vara nu dorm. Pe bune, nicio o aluzie la cântec, eu vara nu dorm. Am timp de dormit în restul anului, cine s-a mai auzit să doarmă atunci când e prins în angrenajul vieții. Dacă aș trăi la tropice, dar cred că ți-am mai spus asta, cred că aș suferi constant de insomnii. Dar din acelea, delicioase, când nu te mai saturi de lumină, de nisip încins, de zgomote venite dinspre ocean. Nu trăiesc, completez eu mofluză. Până una alta, trăiesc dintr-o vacanță în alta. În restul timpului hibernez. Degeaba insiști că și în restul timpului se întâmplă lucruri fantastice, dă-mi voie să te întrerup de pe acum. Sunt doar episoade care să-mi trezească anumite reacții, bine, fie, să-mi întrețină emoțiile ce se lasă pe tânjeală, că aici e frig, că aici nu-mi place, că acolo merge toată lumea… Din motive pe care le știi, am lăsat cumva în voia sorții destinația de vacanță a acestei veri. Nu mă simțeam în stare să iau o decizie, blocajul pornind de la frământările mele cele mai recente. Mi-era greu să mă desprind, dar plecarea se impunea ca o necesitate. Aici m-aș fi topit de dor și conștientizarea că mi-am pierdut reperele care țin un om ferm pe pământ (exceptând cele care le construiești pe parcurs, cuplul, familia…). Da eram debusolată, încă mai sunt. E crunt să nu mai ai părinți…

Intuind alunecarea mea, m-a încurajat și mi-a dat mână liberă să aleg. Iunie se instalase deja în nuanțe spelndide chiar și aici. Aproape mă resemnasem, uite ce soare, ce sclipire, ce verde crud, ce nopti albe, ce seri lungi și luminoase până spre 11 noaptea… M-am bucurat ca un copil când am înțeles că se întrezărea plecarea. Febril, am purces la căutări, știi și tu că m-am născut agent de voiaj fără titlu. Am surfat pe paginile tuturor agențiilor de voiaj locale și nu numai, am verificat și comparat prețuri și destinații pe cont propriu, fără intermediari și până la urmă alegerea definitivă începea să capete contur. Ți-am mai spus și-n alte dăți, nu mă dau în vânt după vacanțe concepute de agenții, prefer libertatea, dar ceasul ticăia insistent, atât cel intern cât și cel fixat în peretele de cărămidă din camera de zi. Ca să pleci cu un last minute, implică fie flexibilitate temporară, fie financiară. Într-un fel sau altul, nu le aveam pe niciuna din ele la îndemână. Aveam câteva condiții, să fie ceva nevizitat în trecut, să fie inedit, să ne permită două camere diferite de hotel pentru a acomoda confortabil membrii familiei și să pot observa marea de la geam. Ai să râzi, dar nu mi-a ieșit exact cum vroiam. Tot derulând pagini pe ecranul Mac-ului, se ițea enervant un hotel care-mi rămăsese în memorie din 2004. Da, ceva vizitat deja. Pe orice pagină ajungeam, hotelul cu pricina se strecura și el. Tot luptându-mă să-l ignor, m-a izbit o revelație… Adică am devenit așa, mistică și mi-am spus, de ce nu?! Dacă tot insistă… Ce ar fi dacă. Începusem să mustăcesc amintirii. Voiajul nostru nupțial desfășurat cu ceva întârziere din cauza împrejurărilor de pe atunci. Insulele canare îmi păruseră pe atunci de un exotism propice cuplului nostru tânăr, dar nu neapărat proaspăt… Devenise deja un standard greu de egalat după revenirea noastră din Tenerife. Fuseseră două săptămâni rupte de timp, inundate de o fericirea beatică, de descoperiri și exaltări variate. Mă refugiam adeseori, de-a lungul anilor în acele trăiri izolate, dar de intensitate maximă. E neinspirat să raportezi un voiaj la altul. Nu poți porni la drum cu acest gen de așteptări prestabilite. Riști să obții contrariul. De aceea, sfârșisem să cataloghez acea vacanță ca un absolut splendid, dar irepetabil. Prin urmare, mi-am scos din minte insulele canare. Până când destinul m-a bătut pe umăr și nu l-am mai ignorat. Intuiești urmarea, nu? Am rezervat vacanța în Tenerife.

Ca să nu-mi sabotez plecarea, mi-am stabilit niște premize de la care nu m-am abătut. Nu au fost prea multe, cea mai pregnantă fiind aceea să nu mă urc în avion cu așteptări. Să las lucrurile să se întâmple, să mă caute ele pe mine și nu eu pe ele, să las timp să se sedimentezele impresiile fără încercări nereușite de a le modela. Oricum, ceva nou era introdus îm poveste, faptul că eram în 4 și nu în doi ca altădată.

A fost, cum să mă exprim, spectaculos. Poate și unde a venit la momentul oportun. Iar cu ochii maturității, am privit insula cu mai multă atenție, fără grabă. Și timpul a stat în loc. Fiecare zi a fost un dar dumnezeiesc, cu clipe, minute și ore expandate. Iar ea, generoasă nu s-a arătat suprinsă. Dimpotrivă, remarcând nevoia mea acută de eliberare, mi-a dăruit fenomenele rare, neobișnuite ale calimei îndrăznețe în această vară, nisip alb adus de vânturi din Sahara ce condimenta atmosfera ca un voal divin, mi-a desenat cu măiestrie nori denși pe fundalul oceanului printre apusuri cochete, mi-a șoptit cu briză inundată de sare marină și și-a schimbat nuanțele deja cunoscute, cu eleganță inocentă.

Ți-a ajuns deja la urechi că mulți privesc cu suspiciune arhipelagul, prea aproape de Africa, prea arid, prea vântos, prea…. Nu există prea în ceea ce îl privește. Poate doar prea frumos. Și tu știi că eu nu sunt darnică cu laudele și mă împiedic de tot felul de detalii care scot în evidență partea mai ascunsă și neplăcută a lucrurilor. Aici m-am simțit ca aparținând. Nu, nu m-aș muta acolo, dacă asta îți trece acum prin cap. Dar aș evada de nenumărate ori, în reprize diferite. Iarna în special. În Tenerife te poti bucura de o primăvară eternă și cum să nu fie pe placul meu?! Te miri, știu, sunt o contradicție, când îmi încep relatarea cu ”dacă aș trăi la tropice…” Locurile acestea îmi trebuie când am nevoie mai mult. Când sufletul îmi strigă după oceanul neîmblânzit, când calima îmi lipsește, când ambarcațiunile cu vele ancorează să mă aștepte pentru un pasaj spre altă insulă din arhipelag, când iarba crudă de acasă este pre rece pentru a păși desculță și gândurile mă poatră spre nisipul vulcanic ars de soare. Când mi-e dor de un peisaj lunar, când lava stinsă și uscată de secole mă cheamă să fiu  acolo la poalele vulcanului singuratic. Doar el și cu mine, într-un tête à tête tăcut.

Vezi, îți tot povestesc și vreau iar să fiu acolo, să îmbrățișez apusurile lente care refuză să  coboare să și plece, să scrutez orizontul incert, să zâmbesc cactușilor gigantici, să merg în urma piraților prin sate de munte, pe cărări uitate între timp, să ascult albatroșii țipând strident deasupra apei, să râd în hohote cu delfinii sau să ațipesc cu balenele pilot. Vorbesc și realizez cât îmi lipsesc…

 

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Plouase mai devreme

Sad-girl-missing-her-love-emotion-lonely-feeling-photo-image

My love,

Dimineața nu sunt eu, știi că nu sunt eu. Irascibilă, capricioasă. Insuportabilă? Dă-mi timp să (re)devin eu. Pleci. Nu ai timp. Nu am timp. Eu plec prima. Ăsta-i ritmul nostru. Tu, știutor, încerci să-mi smulgi un zâmbet, doar-doar rămâne în urma mea o adiere a unei stări de bine. Îl schițez vag, îmbrățișându-te cu un acut sentiment de vinovăție. Nu-mi place deloc situația ingrată în care devin deliberat captivă, cu precizie de ceas elvețian. Tendința repetitivă cu care te învălui nu te mai deranjează. Azi am reacționat la fel de predictiv ca ieri, ca acum o săptămână, ca anul trecut. Nu mă lasă inima să ies pe ușă. Că ești, că nu te superi, că-mi accepți toanele. Fugar, îmi furi surâsul. Grăbită, nu-ți surprind privirea. Însă, am certitudinea că mă poartă cu tandrețe până dincolo de ușa ce delimitează spațiul dintre noi. Așa sunt eu, în contra-timp mereu. Dar crede-mă, aceea nu sunt eu. Nu, nu, eu sunt mereu în contra-timp, dar nu sunt eu, cea de mai târziu, cea adevărată.

Îți mărturisesc acum, dezbărată de vechile deprinderi. Uneori, îmi las pașii să mă readucă spre casă, cu repeziciunea vântului. Conștiința îmi spune că ai plecat demult. Ce să te rețină acasă? Cu toate astea, conduc impetuos, tăind secundele care mă despart de prezența ta intactă. Ultimul viraj îl iau cu inima strânsă. Așteptarea mea previzibilă nu mă împiedică să caut semne. De cele mai multe ori, primul semn că ți-ai văzut de drum mi se dezvăluie deja ochilor când fac ultimul viraj. Scanez îndoielnic locul de parcare pe măsură ce m-apropii. E gol. Câteodată, imaginația îmi joacă feste. O umbră, o culoare și mă grăbesc să mă amăgesc că n-ai plecat. Am nevoie de acea clipă care, fie mă demolează, fie mă revigorează. Intuiesc. Altfel, ar fi prea mult și nu aș ști să fac față.

În dimineața asta, la fel. De abia ajunsesem și am parcat mașina în garaj, urcând precipitată spre camera de zi. Mă mâna un dor nejustificat. Doar te văzusem cu o oră mai devreme. Totuși, stomacul mi se strânsese în timp ce gândul brut se conturase. Nu mai erai. Pustiul m-a invadat fără atenționare și o dezolare aspră mi-a amorțit temporar simțurile. Am înaintat câțiva pași, derutată de realizare. M-am așezat istovită pe trepte netezindu-mi absentă poalele rochiei. Mă simțeam stoarsă de gândurile haotice. Un oftat s-a smuls din rărunchi împotriva voinței mele, iar privirea-mi avidă s-a îndreptat spre peretele de sticlă dezgolit. Iureșul vieții domina exemplar grădina. Plouase mai devreme. Un început de iulie cert în timpuri incerte. Am studiat cu o vagă urmă de curiozitate iarba uscată de secetă, voind de fapt să mă bucur de ploaia ce-a stat. Copacii nu păreau nici triști, nici copleșiți. Dimpotrivă. Lumina dăduse năvală peste ei surprinzându-i în ipostaza lor statică. Așezată acolo pe trepte, cu capul în mâini și coatele sprijinite de genunchi, am surâs acelei inundații de fascicole jucăușe, dar și unei amintiri […]

Textul integral apare aici.

Imagine culeasă de pe google images.

Posted in Ipostaze

Spuma albă a unui dor

Literatura ca utopie

Drogul ăsta testat acum nu e nou. L-am încercat prima oară în  faza de debut a existenței mele, când eram copilul străzii și al mării deopotrivă. Nu știu dacă primii pași ai mei au fost în nisip și e prea târziu să mai întreb pe cineva. Rămas adult orfan, prea timpuriu aș spune, rătăcită printre oameni, nu mai am pe cine întreba. Știu însă că am crescut cu ea. Sau ea cu mine, e neclar. A fost o perfectă simbioză, nelăsând loc de ambiguități. Mi-a fost aliat în caz de furtună. Iar când furtuna punea stăpânire absolută pe ea, îmi vorbea grăbit, să îmi spună cu clocot că ea e aici, e prezentă. Necontenitul ei freamăt mă speria și reconforta deodată. Așa am început eu sa o inspir. Să îmi dilat plămânii până la durere. Să o trag în piept ca un nesătul. Nu doar ea crease dependență, era întreg…

View original post 1,543 more words

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Dylan

drinking-whisky-and-reflecting-on-life[…]E extraordinară senzația asta că-mi scapă printre degete imaginea lui, îndată ce ne separăm. Când îl am în față, e real, animat și efervescent, dar odată ce se îndepărtează, trăsăturile lui pierd contur în mintea mea. Mă intrigă, dar nu-i dau de capăt. Oricum, discuțiile cu el, dinamica creată când schimbăm opinii, privirea pătrunzătoare și, mai ales, scrierile lui, m-au ajutat să-mi restabilesc în sfârșit prioritățile, chiar dacă sunt doar pe plan mental deocamdată[…]

Text integral se constituie ca tema săptămânii – descrierea unui personaj imaginar -apărut aici

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Dulceața de caise

little-girl-in-a-tent-Spring-Break-on-a-Budget_HERO

Își întinse o linguriță de dulceață de afine pe o felie prăjită de pâine de secară. Mușcă pofticios o gură și mintea o purtă amețitor spre meleaguri îndepărtate. Succesiv, începură să se deruleze cadre din perioada primă a existenței ei. Propria ei reinventare a madlenei. De o claritate atât de pătrunzătoare, încât avu sentimentul de călătorie în trecut. Preocupată de scurgerea timpului în general și de rolul memoriei în particular, nu se împotrivi voiajului mental la care se expusese gustând din felia de pâine ornată. Secvențele se succedară animate de o voință proprie, iar ea stătea pe margine, asistând țintuită în loc. 

Într-una se văzu în luna iulie, spre sfârșitul ei, când arșița erau mai mereu prezentă. Lipsită de griji și adâncită în lectură, mușca și atunci din biscuiții unși mai înainte cu unt și dulceață. Micuța acelei clipe simțea că o invadează o bucurie nealterată când dinții frumos aliniați veniseră în contact cu biscuitele cu aromă de vanilie. Mormanul de cărți depus cu grijă lângă pernele de care se sprijinea comod, urma să fie devorat în același mod ca biscuiții, pe îndelete, să nu se termine prea repede. Le parcurgea cu lentoare, temătoare să nu dispară universul creat în jur. Când se apropia însă de sfârșitul unei cărți, începea să tărăgăneze, nevrând parcă să se desprindă de poveste. Într-o dimineață arsă de soare încă de la prima oră, descoperise, pe când scotocea prin magazie, o ladă cu cărți vechi, editate înainte de anii ’50. Avusese impresia că dezgropase o comoară. Le ștergea de praf una câte una și apoi citea titlul în șoaptă de copil, cu tandrețe. Erau cărțile copilăriei tatălui ei. Conexiunea cu trecutul familiar lui o îndemna să le răsfoiască subjugată. Și-a făcut o selecție și le-a adunat într-o cutie de carton pe care a dus-o pe terasă. Cel mai mult i se lipiseră de suflet Aventurile lui Cepelică. Toate personajele erau legume. Nu în sens peiorativ, era o jardinieră întreagă, cu o viață demnă de invidiat, povestea fiind plină de aventură, suspans și emoții variate. Motive importante pentru a se smulge dintre pernele umplute cu puf de gâscă nu prea avea pe tot parcursul zilei. Din când în când însă, se întrerupea și pășea agale până la bucătărie pentru a-și spăla caise, prune, nectarine și struguri culeși mai devreme din grădină. În alte zile, prefera ceva sărat și se înfrupta pe loc, în bucătăria de vară, cu roșii proaspete adunate de dimineață de bunica. Tăia rondele o roșie mare și deformată, aleasă cu grijă din coș. Condiția era să aibă coaja pe alocuri traversată de dungi maronii, aspre – erau din cele mai gustoase, cum albinele petrecuseră mai multă vreme în jurul florii să o polenizeze. Presăra apoi ceapă tocată mărunt, după care stropea felia din belșug cu sare și piper. Mușca din ea și semințele zemoase se scurgeau pe jos, pe dalele reci. Din acest motiv, evita întotdeauna să mănânce roșii în apropierea cărților […]

Articolul integral îl puteți citi pe Catchy.

Sursa foto: google images

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Escape

fullsizeoutput_fd9Anul în care au achiziționat noul Pilot Saloon fusese un an plin de surprize pentru amândoi. Un 2015 desfășurat în tihnă la început și plin de tumult în a doua jumătate, după furtunile și lungile dispute generate de febra ce îi cuprinsese în perioada construcției lui elaborate de către compania Wauquiez.

Când venise vremea, Alys se apropiase cu timiditate de iahtul somptuos, căutând în minte un element corespondent stării emoționale resimțite. Nu reușise să-l găsească și totul îi păruse dintr-o dată incredibil. E oare posibil?! De abia urcată pe punte, anticipase senzația lăsată pe piele de briza sărată, învăluitoare, insistentă. În interior, aroma lucrului intact o invadase. Mirosea a nou, a lac proaspăt de protecție a lemnului masiv și a ocean, deși nu fusese încă lansat la apă. Asocierea fusese amețitoare, ideea că se concretiza, seducătoare.

Nu mai amânaseră, își recalculaseră toate finanțele, dintr-o dată devenise posibil să-și trăiască visul. Aveau ei întotdeauna un fel al lor anume, în care niciodată nu cădeau cu violență de la înălțimea adeseori amăgitoare. Orice efort lăudabil era încununat cu reușite. Duceau muncă de echipă, indiferent de obstacole, nu ieșeau ei până la urmă învingători? Cu teamă, Alys se întrebase odată, până unde va ține norocul? Există limită, ori limita ți-o impui? Se poate epuiza oare?

Încă de la începuturi, urmăriseră îndeaproape conceperea ambarcațiunii, lunile lungi  fiind agitate și controversate. Petrecuseră nopți la rând cu planurile în față, alegând sau eliminând opțiuni care dădeau contur concret decorului interior sau exterior. În mod normal, nu existase dezacordul, cu toate astea, ajunseseră de multe ori să strige unul la altul, cu disperare. Ești incredibilă! Ajungi de la zero la o sută într-o zecime de secundă doar. N-am văzut om să se aprindă așa de tare. Dar Alys își depusese întregul suflet în povestea asta. Chinuitoare fusese chiar și alegerea numelui, până când intervenise Emma într-o seară, plictisită de discuțiile lor în contradictoriu. De ce nu-i spuneți Escape? Nu constituie el, oare, întrunirea vuietului vostru de emoții și dorința de a evada din cotidian, a venit remarca ei ușor condescendentă. Pierdeți din perspectivă cu certurile voastre inutile, alimentate doar de oboseală și nerăbdare.

Certurile s-au disipat, conflictele s-au transformat în alinață, iar inspirația celor 17 ani de viață ai Emmei a fost definitivă, l-au numit Escape.

La începutul verii, compania navală i-a contactat cu scopul de a stabili o dată pentru lansarea la apă. Au mers în familie, toți 4. Anvergura conferită de energia lor a contribuit la grandoarea acestui eveniment unic. Parcă asistaseră la o naștere. Apariția lui Escape, desăvârșită, dar și aducătoare de timpuri noi, proaspete, nedesenate încă, în prezentul palpabil, le-a adus tuturor un tremur în suflet.

În toată agitația, nu apucaseră să își comunice trăirile primare, atât Eric cât și Alys duceau dorul vremurilor ce anunțau schimbarea. Toată ființa îi spusese lui Eric, atunci când dubitase momentul: Orice obstacol poate fi escaladat, pânăla urmă, destinul ni-l conturăm noi singuri, fără intervenția supremă!

Oare? venise în întâmpinare dubiul ce stătea la pândă… Poate doar dacă considera că tenta de mister și izul de predestinare ce-l avuseseră vorbele bătrânului întâlnit atunci, demult, nu fuseseră într-un fel definitorii. Stătuseră oare ele la baza deciziilor lui de mai târziu ? A anulat tot el primul gând, parcă nesigur că era timpul să-și însușească bucuria momentului ce-l invadase. Să-și asume, de fapt, contribuția adusă  împlinirii acestui fapt.

Pe data de 25 iunie 2015, Alys a plâns mocnit. Un plâns ce îi traversase întregul corpul, timp în care, degetele tremurătoare trecuseră îndoielnice peste lemnul pur care decora velierul. Degetele veniseră apoi în contact cu pielea moale de culoarea cafelei cu lapte a canapelei.  Cercetaseră îndelung cockpit-ul modernist și blatul de granit impecabil, de o nuanță incertă de petrol negru-albăstrui, din bucătăria mică, dar acomodantă. Lustrul de ionx al barelor apărute din loc în loc prin salon și pe care încă nu se imprimaseră amprentele nimănui, o atrăseseră în mod irezistibil. Aducătoare de furtună? Prevestitoare? Așa le intuise, incerte reflexii bântuitoare. Nu din cauza asta se iscase plânsul, un alt motiv încă necunoscut încercase să se elibereze din încătușare. Epuizare nervoasăsau copleșire a clipei, nu știa nici ea prea bine ce anume declanșase starea. Lacrimile i se amestecaseră cu zâmbetul larg survenit brusc de undeva dinlăuntrul ei. Eric a cuprins-o în brațe, emoționat. Da… și el…

Copiii exploraseră iahtul, animați și ei de o bucurie incontrolabilă. Apărândde undeva din spate, dinspre cabina destinatăpărinților – cabina proprietar – pe care o vizitaseră plini de curiozitate, i-au suprins așa, aninați într-o îmbrățișare mută. Ascunsă în brațele protectoare ale lui Eric, Alys dăduse să-și șteargă lacrimile. Emma, i-a anulat intenția de a-și suprima trăirea, cu o maturitate nesperată. De fiecare dată Alys se simțea luată prin surprindere de profunzimea cu care o întâmpinau adeseori copiii. E senzațional, mama! Pare ireal…Dezarmată, s-a desprins din îmbrățișare, cât să se retragă în alta. De data asta, Emma nu a mai respins-o ca în alte dăți. De data asta, copiii intuiseră înaintea ei schimbarea. Și mai mult de atât, o încurajaseră.

Imaginea îmi aparține.

 

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Decorul lent al serii

În seara asta e vântos. Cobor pe plajă de abia după orele 6 pm. Atmosfera zilei încinse se atenuează treptat. Decorul, deși nu devine singuratic, ritmul ce îl animă se schimbă. E o lentoare în gesturile celor care contemplă oceanul la orele serii sau, pur și simplu, participă activ la dinamica ei.

Nu iau niciodată pe plajă accesorii inutile. Nici telefon, nici aparat foto. Doar șalul și uneori Muzeul inocenței al lui Pamuk. Mă lupt cu vântul întețit. Bate dinspre ocean, dar reușesc până la urmă să-l aștern pe nisipul răcoros și primitor. Mă așez cât mai aproape de mal, să nu-mi altereze viziunea eventualii trecători. Câțiva se joacă pe mal, într-o parte. Alții citesc cu fața orientată spre stânci. Evită să privească direct în strălucirea răsfrântă a razelor soarelui. Așa nenumărate cum sunt, rocile flanchează golful de-o parte și de alta. O sticlire intensă pe suprafața apei agitate mă face să clipesc mai des pentru a mă acomoda cu lumina. Soarele coboară atât de încet spre linia orizontului încât lasă impresia că timpul stă în loc. Dar ora ceasului strecurat în geanta de plajă îmi indică scurgerea lui.

Cum nu am cum imortaliza toate secvențele ce alcătuiesc tot acest decor, mă chinui să înregistrez în minte cât mai multe detalii. Mă port ca un nesătul. De dor nestăvilit de briza sărată care se imprimă în piele, de nisip și mireasmă de ocean. Nu mă satur. Cum să redau perfecțiunea în cuvinte? Mă stradui să captez momentul. E trecut acum de 7:30, pm. Vântul, ca un amant jucăuș și tandru îmi răsfață părul răvășit în toate direcțiile, ciucurii șalului se zbuciumă sub mine. Oceanul gălăgios mă cheamă, talazurile agitate, când vin și se izbesc cu putere de țărm, când se aruncă timid spre mine. Spuma albă e singura pată concretă de culoare. Cum încă nu a coborât la asfințit soarele, stă aninat undeva la orizont, deasupra Gomerei ce se distinge bine în seara asta presărată cu clarități de tot soiul. Calima nu a fost prezentă azi în aer. Deșertul saharian a renunțat să-și trimită spre noi nisipurile albe. Strălucirea răzvrătită a soarelui formează o pătură de scântei deasupra oceanului întunecat. Nici azuriu, nici verde. În jur, câțiva încep să-și strângă taberele improvizate. Alții se aruncă în valuri, nici ei nu se satură. Clipocitul cântat al apei te îmbie cu atingeri calde, împinge apa spre tine și spală apoi nisipul cu tente taciturne și lucioase de pe gleznele bronzate. Pe fundal, undeva în depărtare, în dreapta, silueta unei șalupe de pescari se conturează cu îndrăzneală. E doar un element nestingherit. Șalupa își îndeplinește cu perfecțiune rolul de a mă seduce definitiv. Mă smulg cu greu. Ca și astrul care nu vrea să renunțe la titlul lui de rege al zilei, nici eu nu vreau să mă las dusă. Trag de timp. Scutur șalul de nisip vreme îndelungată, cu gesturi molatice, tărăgănate. Cu degetele de la mâna stângă îmi dau părul la o parte din ochi, să mai fur o ultimă clipă suspendată. Da, stâncile rămân scăldate de oceanul oportun, linia orizontului e statică, poate să fi coborât încă o idee soarele. Barca de pescari s-a deplasat în imaginea mea de pe retină doar câțiva milimetri spre dreapta. Lumina stridentă cade oblic peste spuma de pe țărm și oamenii au început să plece. Vântul, ca un artist desăvârșit a desenat între timp mii de unde mărunte, ca în deșert, peste nisipul vulcanic. Mă tem să nu tulbur ordinea cosmică a lucrurilor când pășesc nehotărâtă printre ele.

Posted in Ipostaze, Verba volant...

A quiet place

a-quiet-place-posterSeară de familie. Puținele momente pe care le mai putem fura cu juniorii. Cum să competiționez cu amicii de aceiași vârstă? E cvasi imposibil. Se vede, nu? N-am renunțat încă… Combinația perfectă cu care îi mituim de fiecare dată este cină în oraș plus film la cinema. Hai că fac efortul să pară prietenoși și cât de cât interesați de conversațiile absolut anoste cu părinții, să nu fiu cârcotașă… Dar nici noi nu suntem scorțoși când vrem. Deci, ne potrivim.

Ieșim și de data asta. Râdem facem selfi-uri și ne delectăm cu câte un hamburger de la Be Burger.

Ne dirijăm apoi spre Cinescope-ul din Louvain la Neuve. Eu mai întotdeauna mă simt rămasă în urmă. Cumva, nu particip activ la alegerea filmului, așa că nu am idee ce mă așteaptă. Nu se miră când întreb a mia oară: la ce film mergem?A quiet place, mi se răspunde. Aha! Oky doky. N-am citit recenzii, n-am văzut trailer, o totală surpriză. Bun așa!

Ajunși, scanăm sala și alegem 4 locuri perfect poziționate, cât mai în spate și neapărat centrale. Aveam de unde alege. Ne strecurăm printre picioarele unui cuplu și sfârșim prin a fi flancați și în stânga și în drepata de alte persoane. Care, ronțăie energic din cutiile de cartoane cu popcorn. Sau doritos. Ma rog, ceva zgomotos. Obinșnuința mă face să nu mă sesizez, iar filmul oricum nu a început. Am timp să cercetez pe îndelete personajele curioase să vizioneze același film ca și noi. Nu sunt prea mulți, cum am spus mai sus, dar toți par hămestiți. Probabil nu au pe cine mitui să iasă la restaurant înainte de cinema…

Cine joacă? o întreb pe junioară. Emily Blunt. Știi, actrița aia care îți place ție. Ah, da… Parcă am o idee. Am văzut trailer-ul? continuu eu interogatoriul. Da, mama, oftează ea, l-ai văzut data trecută când am fost la cinema. Aha… Dacă zice ea, pe mine mă lasă memoria. Mă foiesc în scaun nerăbdătoare. Să înceapă odată atunci… La orele 20 fixe, începe. Fără reclame, cum se obișnuiește la Cinescope. Se derulează genericul rapid, cel întâlnit la toate filmele făcute de Paramount (și nu numai) și se intră direct în acțiune. Acțiune e un fel de-a spune… După primul minut deja îmi verific îngrijorată urechile. Oare nu mai aud bine? Sau formatul digital e prost, fără sonor? Sau e film mut? S-o fi defectat semnalul… În timp ce se derulează zeci de curiozități ce nu-mi dau pace, personajele de pe ecran deja interacționează cumva. Dar sunet, ba. Nici muzică de fundal, nici voci, mimica lor trădează totuși comunicarea… Ceva nu e în regulă, îmi repet eu. Aproape își țin și respirația. Îmi rotesc ochii ușor îngrijorată și constat că nu sunt singura intrigată. Prin sală se schimbă priviri circumspecte. Nici ei nu au văzut trailerul, mă asigur eu. Ronțăitul inițial se suspendă, probabil se jenează de liniștea monumentală din jur […]

Articolul integral îl puteți găsi pe Catchy

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Ultra să fie!

Seară Grand Cinema, sală Ultra. Ce o fi aia? doar am apucat să mă întreb. Film de afiș, Skyscraper. Era evident cam ce urma, nu? Deducție simplă. Ceva cu-n zgârie nori. Plus acțiune cu incendii, explozii, escaladări neprotejate și geamuri sparte, desfășurată undeva între etajul 96 și 220. Da, nu am greșit nicio cifră. M-am dus cu coca cola să spăl sarmalele de dinaine (asta e altă poveste care, pe scurt, ar implica sarmale pentru emigranți ca noi, veniți în vizită acasă, neputința mea de a mă împotrivi și cola – medicamentul meu valabil și mereu cu rezultat scontat pentru greață) și cât am stat pe scaun din ăla mișto, am amețit de am ieșit cu altă greață. De rău de înalțime. Mi se poate imputa că știam ce mă așteaptă. Posibil. Dar din fotoliu, dom`le?! Bine, ecran gigantic și 3D și cu vibrații și sunet demențial. Vertij curat. O secundă nu am avut de respiro. Cum tot mi-am smuls ochii din ecranul tridimensional, am avut timp berechet să scanez sala. Eram singura care se agita. Aș fi icnit spre a țipa, dar de la amețeală mi se indusese și un sentiment acut de conștiință de sine. Mi-a fost rușine. Iar juniorii mei, relax total. Parcă se uitau la un documentar cu zâne…

Nu, pe bune, nu e cronică, dar recomand fără să clipesc. E terapie prin expunere. Mergeți toți. Mergeți cât mai mulți, dacă aveți rău de înălțime.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Știu ce ai făcut aseară…

Aseara ies sa fac poze. Asa ceva… Nemaivazut. Ma minunez eu dansand in mijlocul gradinii si nu-mi incap in piele de bucurie. Asa, ca un copil ce vede lumea pentru prima oara. Ridic ochii si mai sus, spre cerul involburat. 22:15. Tuna undeva in departare, dar nu ma sperie zgomotul surd. Vreo 20 de minute dupa apus, inca dainuie ziua nordica lunga ce-mi canta in suflet chiar daca se pregateste de furtuna. Azi e chiar intetita si colorata in mov. Combinata cu fenomenul meteorologic banal, dar care azi da impresia de ireal, de noaptea adevarata a ielelor. Numai pe asa culoare pot ele iesi sa mi se alature in dans. In loc de iele, dau buzna lilieci debusolati ce zboara haotic printre picioarele mele. Tip din toti rarunchii si topai in loc, crezand ca asa ii indepartez. As, i-am derutat de tot, vin in picaj spre mine. Atras de vacarm, iese din casa salvatorul meu permanent. Paseste calm peste iarba iluminata straniu. Apuc sa vad pamatuful de sters praful purtat ostentativ in mana stanga. Dar nu procesez. Sunt prea ingrozita. Ma ascund dupa jumatatea curajoasa a familiei si fug in casa. Trantesc usa in urma mea fara a-l mai astepta sa se apropie. Lasa, se descurca el! Ajunsa la adapost, incep sa realizez momentul. Ma pun pe un ras strasnic si tinandu-ma cu mana de stomac, retraiesc aparitia triumfala. Pamatuful e demential. Iar a facut haz de fricile mele. Daca nu ar fi el, nu as rade asa sanatos de cateva ori pe zi, fiecare zi din saptamana… Prapadindu-ma de ras, ma izbeste alt gand. Telefonul! Unde e telefonul? Panica totala. Imi ingheata rasul. Ma pipai riguros ca la un arest politienesc in toata regula si, cu respriatia intretaiata, constat ca nu-l mai am.. Deschid usa si dau nas in nas cu el pe terasa. Vinovata, nu stiu cum sa il intreb exact. Indraznesc. Ai vazut cumva telefonul meu? Cu fata de pocker, ma priveste contrariat. Las vina deoparte si blufez. E la tine! L-ai gasit in iarba… Rade el acum, cu toata gura. Mi-l intinde generos. Daca nici el nu ma-ntelege, atunci cine?

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Nu există finaluri fericite

img_3060Încă mai crezi în happy ending? Încă mai crezi?! Dacă da, fă ceva acum, în cel mai imediat moment, altfel îți scapă printre degete! Nu tăria de caracter îți lipsește. Nu tu te fereai cel mai mult de blazare și mediocritate? Nimeni nu scapă, de ce te amăgești? Dar încă mai ai ocazia să îi conferi ansamblului de lucruri ce te înconjoară acea senzație după care tânjești acum. Te-ai întrebat până acum, de când a plecat, dacă nu cumva, în modul lui abrupt, exact asta a făcut? Speriat de ce ați fi putut deveni, a sărit în gol, pentru a vă salva?

Te minți singură când îți spui că vouă nu vă lipsea nimic, dar nebunia clipei, ați avut-o vreodată, oare? Cel mai mult, respingi schimbarea. Ea te aduce în fața necunoscutului. Alegi instinctiv calea cea mai sigură, autoconservare stupidă, aș zice. Să nu ieși din tipare. Păi, voi exact de asta aveți nevoie. Vă credeați speciali, certă existență căreia nu-i găseai cusur. Dulce amorțire a simțurilor. Să vă pierdeți rutina în monotonia valurilor. Comerț echitabil, ți-ai zis, împăcată. Ei bine, nu! Trebuie să dai ceva la schimb, în genere, pe tine însăți. Și el e dator, nu te îndoi. What the f*k, nu la căldurică se întâmplă nebunia! Trebuie să evadezi din colțul tău confortabil, să devină dureros de inconfortabil, pentru a simți impactul. Nu-i așa?

E valabil în orice situație. Imaginează-ți doar, un exercițiu simplu. Tu la sfârșitul vieții. Marea revelație. În care destăinui cuiva, oricui. Recunoști, dacă te încrezi în ceva, mărturisești divinității. Am îndrăznit, am avut totul! Cine oare nu se visează în această ipostază? Cine reușește, însă?…

Și încă ceva, să ajungi să crezi cu convingere că ai repeta o acțiune, iar și iar, de câte ori ai avea ocazia să intervii pentru a-i schimba direcția (în condițiile ideale, în care, să zicem, că există această posibilitate), mi se pare absurd. Einstein spunea parcă, nu? Să faci la infinit un lucru așteptând rezultate diferite, este definiția nebuniei. O fi. Câți dintre noi ar avea curajul să nu schimbe de fapt nimic, să-și repete tendințele și să creadă cu tărie în alegerea drumului potrivit? Să nu aștepte reacții diferite. Câți dintre noi ies din zona de confort?

Ar trebui să fi aflat până acum, pași în doi, preocupați strict de interese personale, egal fuzionare. Nu crezi?! Bun, ați ajuns într-un punct unde nu mai există recuperarea de după, îți spui. De după ruptură. Dacă va surveni. Niciunul din voi nu s-ar regăsi într-o nouă relație. Alți actori, eforturi suplimentare și inutile. Amândoi vă cunoașteți așteptările și ele nu includ pe nimeni, decât pe voi doi. Prin urmare, să survină ea, ruptura, ați fi kaput. Finita la commedia! O flagelare acută a simțurilor. Nimic altceva. Epave care nu stârnesc nici măcar curiozitatea altora, cum v-ați făcut-o cu mâna voastră. Nu mai suscitați vreun interes pentru umanitate. Doi nebuni ce au îndrăznit, dar nu au cunoscut traseul. Cam greu să vezi adevărul […]

Textul integral îl găsiți pe Catchy

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Farewell

IMG_1933Tehnologia îmi tot semnalează cu alerte ivite pe unde nu mă aștept că nu am mai scris de mult. Una e mai brează decât alta. Așa că puțină precizie nu strică. Nu ai mai scris de 97 de zile. Aici am tresărit. 97? Când dumnezeu au trecut?! Bizar este că număr zilele, le număr și se adună, dar alte sensuri se desprind din calculul meu. Iar cu rezultatul ăsta mă tem să mă confrunt.

Se spune că scrisul e terapeutic… Tot ce se poate. Dar uneori chiar și de terapie fug. Nu este ea oare expunerea premeditată la realitatea rece? Cum să o fac? Unde să mă pitesc când o privesc în față? Adevăr hidos pe care distanța îl neagă. Da, e oarecum simplu, de aici, de la 2176 de kilometri depărtare. Poți face un efort de imaginație, o acrobație exagerată, dar totuși, reușită, și te amăgești în continuare. Că nimic nu e pierdut definitiv. E doar distanța. Nu e! Pun eu, precaută, distanță între mine, între vulnerabilitatea mea și vidul creat involuntar. Sau e voluntar? Când dispari, lași locul gol intenționat? Se amestecă nelinear în minte detalii, secvențe, mirosuri și doruri. Un râset, o lacrimă, un sfat, o promisiune, un diagnostic, o plimbare, o asigurare, o minciună, o încurajare, un delir, o conștientizare, un verdict, o chemare. Nu știu să le aliniez și nu-mi stă în putere. Eevenimentele se întrepătrund dureros în inima subiectivă care a preluat frâiele la mine. Ea dictează zilele astea. O ascult. Creierul amorțit, altadată obiectiv, se supune voinței sale. E un mod de supraviețuire și ăsta.

Mi-e frică să scriu, emoțiile ar surveni cu violență la suprafață și nu mă simt deloc pregatită. Cum să perturb liniștea asta opacă ce s-a depus de când m-am întors acasă? Oricum, e nevoie de forțe supraomenești să faci asta. Poate îmi lipsesc. Las zilele să se scurgă, dezintegrare lentă a gândurilor ce mustesc undeva sub linia orizontului. Neguri… De aici, perspectiva e alta. Mai ales, dacă, umblând distrat în lista de favorite a telefonului smart, dau de numărul mamei, adormit acum 43 de zile, când sfârșitul s-a insinuat perfid. De atunci tăcerea s-a instalat tenace. Oarbă. Chinuitoare. Uneori știi, dar nu te poți obișnui. Iar când se întâmplă, confuzia e atât de mare, încât uiți că ai știut care va fi urmarea. Nu, nu te obișnuiești niciodată. Probabil de aceea cauți un mic și amăgitor huzur de bine. O temporară amnezie, care șterge momentul crunt.

Nu am mai scris de 97 de zile pentru că trăirile toate mi-au fost acaparate de tic-tacul asurzitor al numărătorii inverse…

Nici nu mă gândesc, oricum, să demarez procesul recuperării. Ducând la bun sfârșit un lucru, nu te mai preocupă. Tendința generală este să neglijezi o situație deja încheiată, nu?! Nu cred că există posibilitatea asta. Anumite situații, oricât de îndepărtate ar deveni în calendarul vieții, ar rămâne definitiv neîncheiate. În parte că nu ai habar cum să le gestionezi, în parte pentru că nevoia de conexiune, chiar și abstractă, este domninantă. De altfel, nu ai idee care trebuie să fie experiențele imediate corelate cu ceea ce simți impromptu.

Ce trebuie să experimentezi? Ce trebuie? Acest calvar emoțional al nemanifestării mă sfâșie în milioane de atomi ce rămân suspendați în spațiu. De ce? Au fost clipe lungi când m-am suspecat de insensibilitate, când durerea a refuzat să răzbată la vedere. Acolo unde toți o pot semnala, observa, analiza ca pe un studiu de caz. În văzul lumii. Mi-am dubitat capacitatea mea de exteriorizare. Poate că, păstrând doar pentru mine exacerbata rupere de ființă, voi descoperi că distanța e înșelătoare.

Și cum îți iei rămas bun? Există rețetă universală? Bănuiesc că totul se personalizează în funcție de capacitățile fiecăruia. Pornesc cu handicap pe acest drum anevoios, incapacitatea îmi blochează alarmant simțurile. Și iar mi-e frică…