Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Brumă

Așa mai zic și eu decembrie. Să-mi trosnească iarba înghețată sub ghete, să-mi înghețe vârful nasului. Să am motive să port mănuși. Chiar dacă pentru două-trei zile cât ține. Că zăpadă sigur nu văd prea curând prin zonă. Mă îndestulez cu bruma asta de poveste.

Advertisements
Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Acea bucurie ascunsă

Acea bucurie ascunsă deși lumea ți se arată în alb și negru, fără filtre. Asta e culoarea azi. Și e mai vie decât orice roșu. Pentru că. Pentru că, eu îi spun, “tu nu ești făcut pentru lucruri manuale, tu ești intelectual”. Pentru că el răspunde, “Eu m-am născut doar să te iubesc pe tine… Atât.” Pentru că nimic nu egalează sărbătoarea sufletului. Pentru că darurile vin din gesturi, nu din cheltuieli. Pentru că ramurile goale ale lunii decembrie sunt mai bogate decât rodurile primăverii. Pentru că nimic nu mai egalează afirmația de mai devreme. Nicio poezie a universului. Niciun artist desăvârșit. Nimic.

Posted in Ipostaze

Să aveți un zbor plăcut!

Ma trezesc cu un singur gand. Sa am un zbor fara dificultati. Deja mi-am format un obicei. Zbor singura, surprizele se tin lant. Macar de ar fi placute! Am timp suficient sa nu ma grabesc, drumul spre aeroport cu trafic dens nu ma ingrijoreaza. Sigur ajung. Radio este fixat pe un post flamand. Rup putin de tot. La stiri e mentionat aeroportul din Bxl. Doua vorbe si inteleg ca se intampla ceva. Intru pe site-ul lor, ca pasager din dreapta, in timp ce el inainteaza ferm.

Greva. Da, baggage hadlers stop. Angajatii Aviapartners s-au gandit ca nu mai au chef sa incarce bagajele de cala. Verific febril. Compania cu care zbor nu e operata de Avia. Slava domnului, Swissport nu face greva. Asta nu impiedica haosul creat. Cozi uriase la check in, indiferent de numar. Nebunie. Iar eu imi spun, minunat! E asa brambureala incar nu e clar la ce rand te asezi. Inevitabil chestionezi vecinul de suferinta. Am aflat doar pe o raza de un metru ca fiecare statea pentru alt check in. 7, 8, 9, fiecare asezat dupa feeling si simtul de orientare. Care se dovedeste a fi foarte personal. Nu eram la randul bun. Si luuung. Ma retrag in acelasi timp cu un cuplu in varsta din fata. Cumva ne regasim intr-o zona neasaltata de oameni. Rasuflu usurata odata cu ei. Ii aud vag ca se bucura. Sunt unde trebuie. Eu dau sa le tin isonul. Mergeti si dumneavoastra la Shangai, intreaba ei zambind. (I wish!)

Ma strecor, nimeresc in alta multime. Fiecare sta pe cont propriu pentru check in diferit. Ma smulg si de aici si in departare vad un rand perfect aliniat si netulburat. Exact unde trebuie sa fiu. Noroc ca sint agila, desi valiza pe 4 roti e voluminoasa. Suge burta si ea si ajungem unde trebuie.

Fac o paranteza, o aducere in prezent adica. E 10:29 si trebuia sa fim in aer deja. Inca nu suntem. E supra aglomerat zborul, jur ca par mai multi oameni decat pot incapea intr-o aeronava tip Boeing si, desi am trecut de imbarcare, stam pe culoarele stramte ce coboara spre avion. De o vreme buna…

Revin iar in trecut. Scutur senzatia ca timpul sta in loc si remarc ca procedurile dinainte de decolare se deruleaza cumva. Greoi, dar se misca. Mai ales la control pasapoarte e harababura. Trec nenumarati indivizi care se baga in fata. Noi, cei resemnati, asistam la fenomen. (Eh, s-or grabi!)

Ajung la ghiseu, surad ofiterului vag si el se uita urat la mine. Tipic. Mereu atrag astfel de reactii. Cred ca nu le place fata mea. Desi pana la mine s-a hilizit cu toata lumea. (Magnific!) Ne-am miscat ca melcii, mai am doar 10 minute pana la imbarcare, intr-un final incep sa dau semne de nerabdare.

Ma felicit de cat de repede ma misc si patrund fara voie in lumea amagitoare a duty free-ului, in drum spre poarta. N-ai de ales, pe aici e drumul. N-am. Asa ca ma lipesc in fuga de niste cutii de cafea. Cadouri. Aleea principala e blocata cu cateva cosuri de cumparaturi de mana. E musai sa treci printre raioane. In mijloc, un mare cac*t. Da, zic bine, nu e momentul sa fiu plastica sau dramatica. Si intins pe cativa metri. Un nefericit trecuse vajnic prin el. Multe servetele in jur, iar personalul nehotarat sa intervina pentru a debarasa minunea. Norocul, bai, as zice! O zi perfecta! Cine o mai incepe asa?!

Ajung la poarta si constat ca are intarziere de 15 minute avionul. Nu a venit din tara. 15 minute nu inseamna nimic. Nu ma impacientez. Incerc sa citesc in picioare dar sunt distrasa de peisajul pestrit. Imi place sa studiez imprejurimile. De la poarta 5, alaturata, pleaca United. In difizor se striga o Monica Dubois de nenumarate ori. Pentru zborul United spre New York. Tresar pentru ca prenumele e rostit ferm, numele de familie e pe un ton clar ma jos si usor stalcit. New York, zambeac amintirii, ma imaginez doar. Iar striga Monica Dubois. Last call pentru Monica… (I wish!)

Langa mine e un bebe splendid. La mama in brate. Nu ma omor dupa ei, mi-a ajuns. Dar el e perfect. Nu cred sa aiba mai mult de 4 luni. Ochii lui gri-albastri uriasi se fixeaza pe zambetul meu. Il ador. Mama stie, dar nu se clinteste nici un muschi pe figura ei mandra. Stie ca are un bebe splendid.

Aud iar Monica in difuzor. De data asta numele de familie este de nerecunoscut. Pentru zborul Delta. Ha, azi e cu Monici, de toate nationalitatile. Tot nu-s eu si ma bucur. Nu-mi doresc. Pentru ca difuzorul de abia anuntase ceva ilar. Dragi pasageri, va anuntam ca facem tot posibilul ca membrii operatori ai zborului Delta sa ajunga in timp util la avion. In acest moment ne straduim sa le lasam pasaj liber prin toate filtrele ca sa ajunga la poarta. Ne cerem scuze…

Adica, imi traduc eu in cap, avem avion dar nu avem pilot. Sau insotitori de bord. Nu va panicati, au uitat cheia acasa si s-au dus dupa ea. Dar vin, mintenas! Mda. Nu vreau sa fiu Monica cu nume greu de pronuntat care zboara cu Delta…

Desi nu e anuntata imbarcarea, cu coada ochiului observ un potential pasager care beneficiaza de tratament preferential la piarta noastra. Singura ce se bucura de asta. De o parte ea, de cealalta multimea nemultumita. O studiez. Hm, pun pariu ca e politista. Discret isi arata id-ul fetiscanei de la poarta. Dar nu am eu ochi de jurnalist nostalgic? Imediat remarc ca e nealocul lui evenimentul. O tanara de pana in 30 de ani, civil, haina de piele scurta, gen motociclist, par lung si negru prin in coada, ziceai ca suntem surori. Nu ca ma dau tinerica, nici par lung si negru n-am. Dar avem aceeasi geaca. Evident ca ma pricep. Incep sa ma agit. De ce a cerut promt politia sa treaca? Ce naiba ma mai asteapta? Un alt tanar blond, hoody si jeansi, aceeasi atitudine discreta. Trece si el. Ridic din umeri. Asta e, mi-e sortit sa am peripetii la drum!

Dar nu ma mir cand incepe imbarcarea 25 de minute mai tarziu si o iau razna lucrurile. Doar business zic ei. Se bulucesc si strecoara amestecat. Trec apoi de-a valma cei de la economic. Personalul se trezeste sa anunte fara difizor, asa, pe neasteptate, ca imbarca doar pasagerii de la locurile 15 pana la 23. Unde trecusera peste 30 de pasageri aiurea indiferent de numarul locului. Le spun iritata. De abia ati anuntat, nu trebuie sa va dati ochii peste cap ca nu ne convine. Anuntati de la inceput procedura, mai bine, sa nu creati confuzii.

Altii, neobisnuiti cu acest comportament erau si mai revoltati. Flamazi. Ei stiu ca corect inseamna corect. Nu li se pare corect. Ma intreb, cat de prosti ne considera companiile aeriene si personalul de la sol asa in general? Nu e prima data cand vor sa-si altereze imaginea conturata in mintea noastra si dau drumul la imbarcare. Cu toata nebunia, o vreme mai incolo, ne controleaza si restului pasagerilor, boarding pass-ul si pasaportul. Dar, surpriza, culoarele pot acomoda generos cateva sute de oameni. Avionul nu e pregatit. Imi amintesc nu stiu de ce de cele doua personaje care au trecut mult inaintea noastra. Cine erau?

Am timp pe culoarele stramte sa ma obisnuiesc cu gandul. Se scurge o jumatate de ora. Hai ca se misca. Si acum ma aduc la zi. M-am imbarcat 40 de minute mai tarziu si ajungand la usa avionului vad tinerii politisti flancati in stanga si in dreapta. Acum fiind aproape observ flama albastra si mai discreta pe care o poarta politia belgiana pe uniforma. Doar ca ei au un badge atarnat de gat. Flama albastra mica pe fond negru. Am stiut. Politia. Urc si vorbesc cu insotitoarea de bord. Adica intreb direct. De ce e politia aici? Stati linistita. E doar un deportat. Dar e cuminte si vrea acasa. Asta e procedura. Sa nu fuga din avion. Rad. Daca e doar deportat ce vrea acasa nu se mai numeste asa… In gand insa… Banuiesc ca politia belgiana a facut verificare. Nu e inamat sau mai stiu eu ce… Ma asez la locul meu. La fereastra. Sunt in sfarsit fericita. Desi este 11:04 si nu aum plecat. Inca se imbarca. Cu ochii in note, unde scriu chiar acum, aud. Monica? Monica? Ridic privirea si vad personalul de la poarta. Fetiscana care impiedica imbarcarea si facea reguli ad hoc. Fetiscana care mi-a luat boarding pass ul din mana cand in sfarsit s-a hotarat acce si randul meu sa fac imbarcarea. Si pe care l-a scanat. Grabita ca in urma mea era puhoi inca de oameni agitati. Acum se apleca, vazand ca reactionez la prenume. Zic da. Monica cine? Ea. Cum va numiti? Zic, depinde. Cautati pe Monica…? Si ii las loc sa comunice. Adica ce, sunt singura Monică din avion? Sa imi spuna ea daca ma cauta. Imi stalceste numele. Dar nimereste. Ah stiti sunteti in neregula. Dati-mi putin boarding passul. Nu apareti vizibila in sistemul nostru. Vecinul meu rade. Sunteti fantoma. Un domn in varsta cu simtul umorului. Sa nu ma starneasca, mereu trec invizibila printre oameni. Se uita fata pe boarding pass. Ah, ok. E ok. Pleaca.

Ce sa zic, 11:10. Acum se anunta decolarea. Se trage de timp. Ma tem ca va mai dura.

Nu puteam sa trec eu prin cac*atul din duty free? Ar fi fost derularea altfel? Gata, imi pun in flight mode telefonul. Se uita sugestiv insotitoarea. Ce mai conteaza cum a fost?! Conteaza ce va fi…

Update: am aterizat lin dupa o zgaltaire fireasca din norii imprastiati. Un soare dens ma intampina la iesire. (Minunat!)

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

N-am știut… Mă iert, mamă!

17 octombrie 2018.

Acum un an am sunat-o cu un nod în gât. Ce să-i spun? Cum să-i spun? Când știi că totul e derizoriu, că falsitatea vocii se răsfrânge dincolo de difuzorul telefonului, cum să-i spun: dragă mamă, la mulți ani! Îi știi sentința, te răzvrătești împotriva ei, te zbați inutil să recuperezi un timp lăsat în paragină că ai fost angrenată în viața-ți acaparatoare și n-ai știut să fii acolo unde avea nevoie să te simtă. Dar mamele experimentează o renunțare de sine monstruoasă, dacă stau bine și mă gândesc. Degeaba, aș fi vrut să fie egoistă. Măcar atunci. Măcar o dată. Nu a fost capabilă. Probabil nici măcar n-aș fi înțeles vreodată asta. Dar sunt mamă la rândul meu și știu. Devenim proprii noștri monștri. Ne suprimăm și ne ținem respirația în suspensie eternă dacă manifestarea asta a noastră aduce bunăstare sufletească copiilor rupți din carnea noastră.

Îi spun de abia acum. Când frunzele uscate cad peste iarba de un verde intact Când hotarul dintre sezoane nu s-a definit încă. E toamnă mijlocie, dar parcă se vrea vară indiană, cu pulbere de soare scuturată prin frunzișul bogat, bătut de vântul întețit.

Mamă dragă, n-am știut. N-am știut să contracarez spaima, să-ți fiu în preajmă cu seninătate, să-ți spun cu voce blândă și încrezătoare că o să fie bine și, mai ales, să cred că va fi bine. N-am fost în stare. Nici la celălalt capăt al telefonului n-am știut cum să procedez. Îți spuneam și nu credeam, îți doream și mă admonestam în gând de amăgirea hidoasă ce ți-o ofeream ca alinare. Dar n-am știut cum altfel! Îți uram la mulți ani, când știam că zilele-ți sunt limitate, zâmbeam ca să-mi înmoi glasul, dar sufletul mi se împrăștia în bucățele măcinate de neputință. Tu înțelegeai și nu înțelegeai. Aveai momente când puteai discerne adevărul, realitatea prezentându-se brutală în mintea amețită de simptomatica manifestare a bolii invadatoare. Atunci te speriai și dubitai totul. Dar reveneai cu tărie și mă rugai fierbinte să mă rog. Să mă rog?! De două ori am crezut și mi-am depus sufletul fragil la picioarele divinității, de mii de ori am fost dezamăgită. Nu mai cred, mamă dragă. Odată cu tine, odată cu ceasul care a adus veștile cele mai proaste din lume pentru mine, am uitat să mai cred, pentru a doua și ultima oară. Nu mai revin, nu mă mai întorc spre el. Nu-mi folosește la nimic credința deformată într-o entitate superioară care răpune fără tăgadă trupul și spiritul fragil. Nu iartă, nu absolvă, tormentează doar. Pur și simplu, fără nicio clemență. Nu mai cred, m-am trezit! Dar m-am rugat totuși. Pentru că mă simțeam măruntă și meschină dacă nu o făceam pentru tine. Nu m-am rugat cuiva anume, în niciun caz unei divinități anume. A fost, așa, o incantație adresată universului, mie chiar. Într-un final, tot ce-a ieșit la suprafață […] Continuarea o puteți găsi pe Bel-Esprit

Posted in Verba volant...

Ardei iuți

fullsizeoutput_171eCum e să cunoști un scriitor la prima mână? Să n-ai nevoie de intermediari sau rețele de socializare, pur și simplu să coexistați pe același meridian și să fiți prietene? E extraordinar, vă spun eu. Mai ales atunci când scriitorul este unul reușit, care știe să așeze cuvintele cu măiestrie și are darul povestirii înnăscut. Nicoleta Beraru, autor Catchy, a debutat cu Ardei iuți, și bine a făcut că a ținut să împărtășească cu noi universul așa cum îl observă și îl studiază ea, pe îndelete. Conectată cu un trecut dens, cel al lumii românești de care nu s-a putut desprinde definitiv în ciuda deplasării ei spațiale și stabilirii mai mult sau mai puțin definitive pe tărâmurile belgiene, nu renunță să privească cu ochi mari, atenți, ritmul agitat al vieții din nordul continentului. Pătrunzând lumea redată de Nicoleta, nu știi dacă să constați o pulbere presărată de nostalgie peste poveștile care ascund mai întotdeauna un tâlc sau să te umpli de efervescența care răzbate dincolo de cuvinte.

Nu contează dacă acțiunea se desfășoară undeva în estul Europei sau în Occident, te scufunzi în atmosfera creată. Pe loc devii Dana sau Laura sau Irina sau Ruxandra, de ce nu, chiar Albertina sau Ingrid, Ann sau Sofia, ba chiar te identifici cu povestitoarea, nefiind dificil să te regăsești în ipostazele surprinse de Nicoleta în povestirile scrise la imperfect.

Fiind și eu deopotrivă un personaj captiv între două lumi, exact cele relatate de către Nicoleta Beraru, am recunoscut miresmele locale strecurate pe alocuri, am simțit bolovanii vorbelor flamande în gât, am râs de combinațiile buclucașe de cuvinte compuse care semnifică în parte cu totul altceva, am resimțit poziția imigrantului deși împrejurările nu sunt întru totul similare, ecoul povestirilor occidentale mi-a fost realmente familiar, dozat cum trebuie și transparent prin redarea unei realități elocvente, palpabile.

De partea cealaltă, din povestirile care au locul fixat în România, se disting două categorii. Una pur nostalgică, a omului plecat de acasă, care și-a lăsat în urmă o poveste completă de viață și una a celui care se scutură de trecutul insondabil, pentru că, răscolit, ar lăsa urme adânci în suflet. Oricum ar fi, te sfâșie uneori o tristețe și un dor ascuns.

Ardeii iuți ai Nicoletei nu sunt cu precădere picanți, nu în sensul în care îți vine să-i dai deoparte ca să îndepărtezi usturimea. Sunt presărați cu arome tandre, picanți cât trebuie, crocanți pe alocuri, incisivi uneori și destinați celor care știu să guste fără grabă din misterele a două lumi ce se întrepătrund.

Uite, așa, am început să îndrăgesc ardeiul iute, constatând că lumea ar fi plată dacă nu ar fi așa amestecată și imperfectă cum este în realitate, în orice colț al universului te regăsești.

Ador descrierea Albertinei din Jesus is my boss. Amen. Cred că aș adora personajul în sine, dar până atunci mă mulțumesc cu povestirea savuroasă. „E fără vârstă. Eu cred că are vreo șaptezeci de ani. O bombă de energie. O iubitoare de oameni. O credincioasă atipică. O religioasă, dar nu o bigotă. O credincioasă care cercetează. Și comentează. Și critică. Și caută. Și dă.”

Am recitit de mai multe ori un pasaj din Iertare. „De ce mi-ați zis, vă iert?” „Pentru că am văzut că acordați o importanță prea mare unui fapt neînsemnat. V-am eliberat de îndoială. Iertarea mă absolvă și pe mine, care mi-am făcut cunoscut un drept la care nu țin foarte mult. Are o calitate eliberatoare. Pentru ambele părți.” Da, și încă cum! Întru totul de acord![…]Continuarea recenziei, aici.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Femeie într-o lume a bărbaților

Eu când vreau ceva nu renunț. Azi pun la bătaie motto-ul. Mă duc cu treabă urgentă la magazinul care, cu precădere, se adresează bărbaților. Că eu n-am nimic cu categoriile distincte, noi femeile, ei bărbații. În fine, exasperată că iar s-a rupt lanțul alb-roșu ce blochează intrarea în parcarea proprietate privată, am zis să-mi încerc norocul acolo deși nu-s pricepută. N-am mai spus până acum, dar de abia aștept un pretext să ajung în magazinul cu pricina. N-am nicio legătură, dar mă pierd printre raioane, privesc șuruburi și piulițe îndelung, fac o oprire în fața articolelor de grădinărit (nici asta nu se lipește de altfel de mine), mai dau o raită pe la accesorii de iluminat, mă zgăiesc la truse sofisticate de scule, la vopseluri pentru exterior, interior, mobilă, tot paradisul e acolo. Și întregul arsenal mi se pare, cumva, atrăgător. Nici că-mi pasă că sunt măsurată de jos în sus de curioșii pierduți prin magazin sau de vânzători. Știu exact ce caut dar nu au expus. Sunt la vedere, pe role gigantice, lanțuri metalice, solide sau mai puțin solide, dar nu colorate în alb-roșu. Prețurile variază. Mă opresc resemnată la un anumit diametru de za, care suportă o anumită greutate la presiune, cu un preț acceptabil pe metru și după o scurtă reflectare îmi spun că decât nimic, pe el îl vreau. Ha, dar cum îl măsor? Cum îl desfășor de pe rolă? Clar nu e treaba mea. Îmi fac curaj și explorez printre raioane după personalul îmbrăcat în verde. Zăresc doi tineri care își fac de lucru cu niște produse de pus în raft. Nu îndrăznesc să-i abordez, fac stânga-mprejur. Nici asta n-am mai spus, dar greu mai stabilesc contact cu oamenii… Mă prefac apoi interesată de mașina de tuns iarba de lângă ei, mai fac doi pași, mă mai zgâiesc o vreme la natura intrinsecă a uneltelor, mai dau o tură prin magazin. Mă reîntorc să mai studiez o dată tipurile de lanțuri și remarc unul identic cu cel rupt de acasă, dar nu mă îmbie, calitate proastă. Meditând adânc la dilema mea, apar cei doi pe raion, grăbiți să treacă mai departe. Așa nu, îmi spun. Dacă pierd ocazia, am venit degeaba. Mă bag în fața lor și îi rog în franceză să mă ajute cu ceva. Unul din ei rupe puțin, așa că rămane prizonier. Că ce vreți? Păi vreau 11 metri de lanț. Ăsta! Ah, sigur. Aduce repede masa si fierăstrăul de tăiat pe dimensiune. Hehe, nu era așa simplu. Desfășoară lanțul până la capăt. Ups, 9 metri. Aș, altul! Al doilea, același procedeu, 9 metri jumate. Hm, păi și eu ce fac?! M-am uitat uimită la el. Ăăăăă, uite, ăsta pare mai lung. Da, zic, eu dar și mai scump de două ori (n-am niciun chef să dau 80€ pe el). Privim amândoi mofluzi spre gama ofertantă din rafturi dar nimic nu-mi vorbește mie. De undeva apare un superior. Vorbesc între ei în flamandă. Angajatul îl pune la curent cu cerințele mele stricte. Superiorul în vărstă zâmbește încurajator. Îl pune la muncă pe angajat. Ia, deschide rola aia, ah, nu cealaltă. A, da’ madame nu vrea așa scump. A, păi ce facem? O comuniune franco-flamandă instalată impromtu. Încerc să aduc lămuriri suplimentare. Auziți, unul mai bun ca ăsta, aveți în depozit? Și arăt spre fragilul alb-roșu. Se privesc. Schimbă iar vorbe hârșâite. Pe loc se luminează. Vreți pentru parcare! Da. Păi astea metalice, gri, nu sunt bune. Noapte nu-s vizibile. E, dar blochează intrarea, gândesc eu fără să articulez. Bine, bine, zic, aveți sugestii? Superiorul rupe minimum de franceză, dar îmi comunică cu vorbe înghițite că da. El zice o vorbă, eu completez cu alta, al treilea întărește în limba comună. Informația se etalează în sfârșit. Au. În depozit, dar pentru vânzări pe firmă. Nu numai că-i alb-roșu, e din metal, adaugă. Cum visez eu să am. Îmi sticlesc ochii. Superiorul bătrân râde cu ochi umezi. Îmi explică haios. Îți dau un preț mai bun. O să te coste mai puțin decât cel mai ieftin expus. Bine, zic eu, oricum nu înțeleg ce zice exact, deduc doar. Se duc împreună în depozit și revin cu o rolă sigilată. lanțul alb-roșu îmi strălucește voios în față. Superiorul mă însoțește până la casa de marcat. Unica din tot magazinul. E franciză și e administrat familial. Nevastă-sa o văd mai mereu plictisită cum mestecă gumă, privind în gol, de câte ori ajung pe acolo. Azi tot la fel. Îi povestește și ei pățania, dar nu se lungește prea mult superiorul. Ea ridică din umeri și scanează rola. 75,00€. Mă privește indescifrabil. Eu, de partea cealaltă zâmbesc divin. Fii dulce, dragă, mă îndemn, doar nu o să fii acră. Acum se răzgândește. El insistă. Ea zice că nu știe cum să modifice în computer un preț afișat. El zice că e simplu. Atâta înțeleg și eu din limba păsărească. Ea nu. El da. Se bagă peste ea și apasă tasta de șters. Cei 75€ dispar. Acum e afișat golaș un 0,0€. Îmi țin respirația. El ignoră codul de bare scanat afișat pe ecran și tastează apăsat 40,00€ sub el. Voilà, declară el încântat. Îi sunt recunoscătoare. Nevasta își preia rolul de casieră. El se retrage ceremonios. ca recunoștința adaug un pachet de baterii AA. Să le fac vânzare. femeia plictisită schițează un zâmbet recunoscător. În după-amiaza asta 4 oameni s-au despărțit mulțumiți sufletește că au făcut ceea ce trebuie. Tânărul angajat s-a întors deja să strângă pe trei role diferite metri întregi de lanțuri aruncate pe dușumeaua magazinului, printre raioane, pentru o clientă dificilă dar simpatică, superiorul a făcut un business și a avut un client satisfăcut, casiera și-a îndeplinit metodic dar fără entuziasm obligația surâzând în plus corespunzător, clienta simpatică a plecat acasă cu ceva mai mult decât spera. Eu doar atât mă-ntreb. S-ar fi dat ei peste cap să ajute un bărbat aflat la nevoie într-o lume exclusiv a bărbaților? Uite, de asta-mi place să fiu femeie!

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Joacă de artist – I

Știți cum e, când ai, nu vrei și când n-ai, vrei. Pe principiul ăsta, extrapolând puțin, mi s-a făcut dor de fotografie. Entuziasmul din trecut, când mânuiam noua jucărie sofisticată cu frenezie aproape, schimbând setări după setări, căutând subiecte interesante, s-a diminuat cu timpul. Mă ghidez după preceptul că nu poți excela în toate. Ori le faci pe rând, dedicat până în măduva oaselor, ori mai bine nu te apuci de nimic. Patima fotografiei am lăsat-o deoparte când m-am concentrat pe altceva… Ce m-a acaparat întru totul. În fine, deviez și risc să pierd esențialul. Da, acum m-a lăsat bateria jucăriei. Exact când se trezise în mine nevoia de a activa iar butonul declanșator. Am cărat după mine la Roma obiective uriașe, aparatul în sine fiind o povară reală, încărcător și în fine, întreg arsenalul. Desigur, efort lăudabil, dar dacă-mi făceam lecțiile de acasă, constatam că bateria nu se mai încarcă. I s-a scurs viața, din nefolosire trăgându-i-se obștescul sfârșit. Nu mi-a ieșit prin cale niciun magazin de electronice, așa că patima regăsită a fost stinsă cu tehnologia smartfonului. Vorba lungă, sărăcia… cui vreți. Începusem cu un gând, să vorbesc de subiectele mele preefrate. Nu am prea multe. Caut ineditul în imagini, nu fac compulsiv poze până mă plictisesc. E și solicitant. Stai, când restul grupului se deplasează că e soare arzător, că e frig, că e umed, că, mă rog… și schimbă obiectivul și reglează setările potrivie. Deh, sunt doar amator, nu am eficacitatea unui pro. Da, da, dar tot rămâneam în urmă să surprind clipa aia… Iar mă îndepărtez. Subiectul meu preferat e așa aproape de mine, că dacă aș avea itergat pe retină un senzor de imagine capabil să rețină instanataneul, aș fi deja un Tb (terabyte) plin ochi de captări ce frizează irealul. Pentru mine, cel puțin. Are ceva ce trece divin prin diafragmă, traversând spații și timpuri incomensurabile. Acum câțiva ani mă lăsa să mă joc pe îndelete de-a fotograful. Eram și în plină patimă. După care m-am oprit, din motivele înșirate mai sus… Acum, ca o completare, doar câteva cadre generale, cu peisaje, instantanee din călătorii sau fotografii stradale mi-au ieșit reușite, încât să mă laud. Dar se spune că un fotograf are cu siguranță primele 10.000 și mai mult de imagini captate de o calitate îndoielnică și că de abia mai târziu se îmbunătățește, deci aș fi pe calea cea bună… Ei bine, cu subiectul meu preferat nu prea am dat greș. Am chinuit-o, am sâcâit-o, am certat-o… Stai așa, da exact așa, ah, nu zâmbi, nu, nu, nu, nu închide ochii, ridică bărbia, uită-te în jos, nu respira… și câte și mai câte. Sfârșeam uneori în dispute. Ea sătulă să-mi facă pe plac, eu nemulțumită că nu reușisem să am decât vreo 3 cadre bune după ședințe de ore întregi. Dar a meritat. Într-atât, că acum îmi amintește acele vremuri și-mi propune să reluăm ședințele. De abia aștept! Numai să-mi comand vreo 2 baterii… Până atunci, vă delectez cu câte o imagine pe zi, sau la câteva zile, după disponibilitate, cu rezultatele obținute de-a lungul unei perioade de 2-3 ani. Sunt convinsă că e loc de mai bine, doar eram începătoare. Însă, toate la timpul lor.

Prima din serie, fără ordine cronologică însă:

1MT_4608-1-2
Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Teide, vulcanul naște arhipelaguri

Sunt câteva momente în viață când te simți mic față de grandoarea lumii. Când înțelegi că este binecuvântată prezența ta pe pământ. Când te oprești o secundă din alergarea sufletească după himerele obișnuite și privești cu ochi larg deschiși desfășurarea întregii lumi la picioarele tale. Nu am fost pe lună și probabil nici nu o să ajung. Dar am oare nevoie de un voiaj interstelar pentru a mă delecta cu frumuseți nemodelate de om, cu peisaje abstracte ca smulse din imaginație, cu atmosferă rarefiată și îmbătătoare?

fullsizeoutput_14f3fullsizeoutput_1463fullsizeoutput_1465fullsizeoutput_1459fullsizeoutput_147ffullsizeoutput_1451fullsizeoutput_145bfullsizeoutput_1467fullsizeoutput_1453fullsizeoutput_141bAsta a fost prima impresie când am ajuns prima oară în 2004 mai întăi la poalele vulcanului activ El Teide și, în scurt timp, undeva la altitudinea de 2700 de metri. Lăsând la o parte sentimentul unic că totul e trecător, că într-o secundă totul s-ar putea nărui. Teide reprezintă forța rezistentă la intervenția umană. Un martor tulburător, clocotitor al nașterii unui întreg arhipelag. Acum, 14 ani mai târziu, l-am privit cu și mai multă venerație. Acumulase povești noi, dar mut le dăruia înapoi doar prin lava roșcată și uscată de timp, împrăștiată împrejur la ultima lui erupție, în 1909.

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

În habitatul lor natural

Când ajung în Canare, nu-mi imaginez periplul fără să navighez în largul oceanului cu catamaranul. E o experiență rară să realizezi brusc că te afli deasupra unei profunzimi fără capăt, între Tenerife și Gomera. Cum să-ți poți imagina cei 2500 de metri și mai mult adâncime? Este imposibil, dar poate tocmai de aceea, suprafața apei îți murmură cântul ei în nuanțe de safir ireale. Tresari și te întrebi ce ai făcut să meriți această răsplată binecuvântată.

fullsizeoutput_fd9

Cu atât mai emoționant este când străbați puntea nerăbdătoare să ajungi cât mai repede în larg, să te simți în preajma acelor făpturi splendide, de o inteligență impresionantă. În habitatul lor natural, ființe vitale, fericite, libere, delfinii și balenele pilot. Mă doare să le știu captive în lumea noastră strâmbă, în parcuri acvatice, sau omorâte în numele unor ritualuri  barbare cum se întâmplă în Taiji, Japonia sau în insulele Faroe, Danemarca. Când asiști la solemnitatea și bucuria cu care te întâmpină pe tărâmul nemărginit al oceanului, plutind la suprafață, printre tonurile scânteietoare ale acestui profund acvamarin, e realmente un dar divin.

fullsizeoutput_1441fullsizeoutput_fc7fullsizeoutput_fe7fullsizeoutput_feafullsizeoutput_1442fullsizeoutput_fd3fullsizeoutput_143f

 

 

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Masca, Tenerife

Cătunul Masca era o amintire veche, dar nu o puteam ignora. Trecuseră 14 ani de la prima vizită și totuși, timpul și spațiul au rămas nealterate în preajma lui în ciuda micilor modificări aduse de om. Aventura constă în a ajunge la el, șerpuind pe munte, pe drumuri bătute cândva de pirați. Așa s-a născut povestea. Aici se refugiau, în munții Teno. Între stânci poți zări traseele împrumutat de ei altădată. Acum civilizația și-a pus o oarece amprentă și nu mai ești obligat să le accesezi. Asfaltul lucește ademenitor și arcuit în ace de păr spre micul sat muntenesc. Împrejurimile îți taie respirația. Norii care acoperă oceanul mă iritaseră ușor, dar nuanța de mister creată m-a înduplecat până la urmă. Unde începe oceanul, unde se termină cerul? Nu știu…

fullsizeoutput_ef3fullsizeoutput_1472fullsizeoutput_142bageOSJIAR%ycM1dBTd1qYgfullsizeoutput_1429fullsizeoutput_142afullsizeoutput_1427fullsizeoutput_1426fullsizeoutput_13f9fullsizeoutput_1424

Ajunși la destinație, satul de-o palmă stârnește mirări. Atât de mic, atât de izolat, atât de spectaculos. Ai timp să-ți revii puțin în piața centrală, lângă biserica minusculă, Ermita de la Inmaculada Concepción, cum îi spun localnicii. Am profitat de umbra binefăcătoare și am mai cercetat o dată împrejurimile irespirabil de frumoase, apoi am coborât în sat pe sub perdeaua leandrilor purpurii. Restaurantul nu-și schimbase înfățișarea, nici proprietarii… Doar clienții erau alții… Dacă ai noroc și nu e toropeală, reușești să te și încânți de aleile lui pietruite, înguste. Eu visam la un număr mai mic de turiști, să mă pot desfăta mai mult în inima peisajului nealterat.fullsizeoutput_1495V4+Mu5%ZTB6PIqqVYZwHCAfullsizeoutput_1428fullsizeoutput_1496fullsizeoutput_1491fullsizeoutput_1494

 

Posted in Călătorii, Ipostaze

Când mi-e dor de un peisaj lunar

Eu vara nu dorm. Pe bune, nicio o aluzie la cântec, eu vara nu dorm. Am timp de dormit în restul anului, cine s-a mai auzit să doarmă atunci când e prins în angrenajul vieții. Dacă aș trăi la tropice, dar cred că ți-am mai spus asta, cred că aș suferi constant de insomnii. Dar din acelea, delicioase, când nu te mai saturi de lumină, de nisip încins, de zgomote venite dinspre ocean. Nu trăiesc, completez eu mofluză. Până una alta, trăiesc dintr-o vacanță în alta. În restul timpului hibernez. Degeaba insiști că și în restul timpului se întâmplă lucruri fantastice, dă-mi voie să te întrerup de pe acum. Sunt doar episoade care să-mi trezească anumite reacții, bine, fie, să-mi întrețină emoțiile ce se lasă pe tânjeală, că aici e frig, că aici nu-mi place, că acolo merge toată lumea… Din motive pe care le știi, am lăsat cumva în voia sorții destinația de vacanță a acestei veri. Nu mă simțeam în stare să iau o decizie, blocajul pornind de la frământările mele cele mai recente. Mi-era greu să mă desprind, dar plecarea se impunea ca o necesitate. Aici m-aș fi topit de dor și conștientizarea că mi-am pierdut reperele care țin un om ferm pe pământ (exceptând cele care le construiești pe parcurs, cuplul, familia…). Da eram debusolată, încă mai sunt. E crunt să nu mai ai părinți…

Intuind alunecarea mea, m-a încurajat și mi-a dat mână liberă să aleg. Iunie se instalase deja în nuanțe spelndide chiar și aici. Aproape mă resemnasem, uite ce soare, ce sclipire, ce verde crud, ce nopti albe, ce seri lungi și luminoase până spre 11 noaptea… M-am bucurat ca un copil când am înțeles că se întrezărea plecarea. Febril, am purces la căutări, știi și tu că m-am născut agent de voiaj fără titlu. Am surfat pe paginile tuturor agențiilor de voiaj locale și nu numai, am verificat și comparat prețuri și destinații pe cont propriu, fără intermediari și până la urmă alegerea definitivă începea să capete contur. Ți-am mai spus și-n alte dăți, nu mă dau în vânt după vacanțe concepute de agenții, prefer libertatea, dar ceasul ticăia insistent, atât cel intern cât și cel fixat în peretele de cărămidă din camera de zi. Ca să pleci cu un last minute, implică fie flexibilitate temporară, fie financiară. Într-un fel sau altul, nu le aveam pe niciuna din ele la îndemână. Aveam câteva condiții, să fie ceva nevizitat în trecut, să fie inedit, să ne permită două camere diferite de hotel pentru a acomoda confortabil membrii familiei și să pot observa marea de la geam. Ai să râzi, dar nu mi-a ieșit exact cum vroiam. Tot derulând pagini pe ecranul Mac-ului, se ițea enervant un hotel care-mi rămăsese în memorie din 2004. Da, ceva vizitat deja. Pe orice pagină ajungeam, hotelul cu pricina se strecura și el. Tot luptându-mă să-l ignor, m-a izbit o revelație… Adică am devenit așa, mistică și mi-am spus, de ce nu?! Dacă tot insistă… Ce ar fi dacă. Începusem să mustăcesc amintirii. Voiajul nostru nupțial desfășurat cu ceva întârziere din cauza împrejurărilor de pe atunci. Insulele canare îmi păruseră pe atunci de un exotism propice cuplului nostru tânăr, dar nu neapărat proaspăt… Devenise deja un standard greu de egalat după revenirea noastră din Tenerife. Fuseseră două săptămâni rupte de timp, inundate de o fericirea beatică, de descoperiri și exaltări variate. Mă refugiam adeseori, de-a lungul anilor în acele trăiri izolate, dar de intensitate maximă. E neinspirat să raportezi un voiaj la altul. Nu poți porni la drum cu acest gen de așteptări prestabilite. Riști să obții contrariul. De aceea, sfârșisem să cataloghez acea vacanță ca un absolut splendid, dar irepetabil. Prin urmare, mi-am scos din minte insulele canare. Până când destinul m-a bătut pe umăr și nu l-am mai ignorat. Intuiești urmarea, nu? Am rezervat vacanța în Tenerife.

Ca să nu-mi sabotez plecarea, mi-am stabilit niște premize de la care nu m-am abătut. Nu au fost prea multe, cea mai pregnantă fiind aceea să nu mă urc în avion cu așteptări. Să las lucrurile să se întâmple, să mă caute ele pe mine și nu eu pe ele, să las timp să se sedimentezele impresiile fără încercări nereușite de a le modela. Oricum, ceva nou era introdus îm poveste, faptul că eram în 4 și nu în doi ca altădată.

A fost, cum să mă exprim, spectaculos. Poate și unde a venit la momentul oportun. Iar cu ochii maturității, am privit insula cu mai multă atenție, fără grabă. Și timpul a stat în loc. Fiecare zi a fost un dar dumnezeiesc, cu clipe, minute și ore expandate. Iar ea, generoasă nu s-a arătat suprinsă. Dimpotrivă, remarcând nevoia mea acută de eliberare, mi-a dăruit fenomenele rare, neobișnuite ale calimei îndrăznețe în această vară, nisip alb adus de vânturi din Sahara ce condimenta atmosfera ca un voal divin, mi-a desenat cu măiestrie nori denși pe fundalul oceanului printre apusuri cochete, mi-a șoptit cu briză inundată de sare marină și și-a schimbat nuanțele deja cunoscute, cu eleganță inocentă.

Ți-a ajuns deja la urechi că mulți privesc cu suspiciune arhipelagul, prea aproape de Africa, prea arid, prea vântos, prea…. Nu există prea în ceea ce îl privește. Poate doar prea frumos. Și tu știi că eu nu sunt darnică cu laudele și mă împiedic de tot felul de detalii care scot în evidență partea mai ascunsă și neplăcută a lucrurilor. Aici m-am simțit ca aparținând. Nu, nu m-aș muta acolo, dacă asta îți trece acum prin cap. Dar aș evada de nenumărate ori, în reprize diferite. Iarna în special. În Tenerife te poti bucura de o primăvară eternă și cum să nu fie pe placul meu?! Te miri, știu, sunt o contradicție, când îmi încep relatarea cu ”dacă aș trăi la tropice…” Locurile acestea îmi trebuie când am nevoie mai mult. Când sufletul îmi strigă după oceanul neîmblânzit, când calima îmi lipsește, când ambarcațiunile cu vele ancorează să mă aștepte pentru un pasaj spre altă insulă din arhipelag, când iarba crudă de acasă este pre rece pentru a păși desculță și gândurile mă poatră spre nisipul vulcanic ars de soare. Când mi-e dor de un peisaj lunar, când lava stinsă și uscată de secole mă cheamă să fiu  acolo la poalele vulcanului singuratic. Doar el și cu mine, într-un tête à tête tăcut.

Vezi, îți tot povestesc și vreau iar să fiu acolo, să îmbrățișez apusurile lente care refuză să  coboare să și plece, să scrutez orizontul incert, să zâmbesc cactușilor gigantici, să merg în urma piraților prin sate de munte, pe cărări uitate între timp, să ascult albatroșii țipând strident deasupra apei, să râd în hohote cu delfinii sau să ațipesc cu balenele pilot. Vorbesc și realizez cât îmi lipsesc…

 

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Plouase mai devreme

Sad-girl-missing-her-love-emotion-lonely-feeling-photo-image

My love,

Dimineața nu sunt eu, știi că nu sunt eu. Irascibilă, capricioasă. Insuportabilă? Dă-mi timp să (re)devin eu. Pleci. Nu ai timp. Nu am timp. Eu plec prima. Ăsta-i ritmul nostru. Tu, știutor, încerci să-mi smulgi un zâmbet, doar-doar rămâne în urma mea o adiere a unei stări de bine. Îl schițez vag, îmbrățișându-te cu un acut sentiment de vinovăție. Nu-mi place deloc situația ingrată în care devin deliberat captivă, cu precizie de ceas elvețian. Tendința repetitivă cu care te învălui nu te mai deranjează. Azi am reacționat la fel de predictiv ca ieri, ca acum o săptămână, ca anul trecut. Nu mă lasă inima să ies pe ușă. Că ești, că nu te superi, că-mi accepți toanele. Fugar, îmi furi surâsul. Grăbită, nu-ți surprind privirea. Însă, am certitudinea că mă poartă cu tandrețe până dincolo de ușa ce delimitează spațiul dintre noi. Așa sunt eu, în contra-timp mereu. Dar crede-mă, aceea nu sunt eu. Nu, nu, eu sunt mereu în contra-timp, dar nu sunt eu, cea de mai târziu, cea adevărată.

Îți mărturisesc acum, dezbărată de vechile deprinderi. Uneori, îmi las pașii să mă readucă spre casă, cu repeziciunea vântului. Conștiința îmi spune că ai plecat demult. Ce să te rețină acasă? Cu toate astea, conduc impetuos, tăind secundele care mă despart de prezența ta intactă. Ultimul viraj îl iau cu inima strânsă. Așteptarea mea previzibilă nu mă împiedică să caut semne. De cele mai multe ori, primul semn că ți-ai văzut de drum mi se dezvăluie deja ochilor când fac ultimul viraj. Scanez îndoielnic locul de parcare pe măsură ce m-apropii. E gol. Câteodată, imaginația îmi joacă feste. O umbră, o culoare și mă grăbesc să mă amăgesc că n-ai plecat. Am nevoie de acea clipă care, fie mă demolează, fie mă revigorează. Intuiesc. Altfel, ar fi prea mult și nu aș ști să fac față.

În dimineața asta, la fel. De abia ajunsesem și am parcat mașina în garaj, urcând precipitată spre camera de zi. Mă mâna un dor nejustificat. Doar te văzusem cu o oră mai devreme. Totuși, stomacul mi se strânsese în timp ce gândul brut se conturase. Nu mai erai. Pustiul m-a invadat fără atenționare și o dezolare aspră mi-a amorțit temporar simțurile. Am înaintat câțiva pași, derutată de realizare. M-am așezat istovită pe trepte netezindu-mi absentă poalele rochiei. Mă simțeam stoarsă de gândurile haotice. Un oftat s-a smuls din rărunchi împotriva voinței mele, iar privirea-mi avidă s-a îndreptat spre peretele de sticlă dezgolit. Iureșul vieții domina exemplar grădina. Plouase mai devreme. Un început de iulie cert în timpuri incerte. Am studiat cu o vagă urmă de curiozitate iarba uscată de secetă, voind de fapt să mă bucur de ploaia ce-a stat. Copacii nu păreau nici triști, nici copleșiți. Dimpotrivă. Lumina dăduse năvală peste ei surprinzându-i în ipostaza lor statică. Așezată acolo pe trepte, cu capul în mâini și coatele sprijinite de genunchi, am surâs acelei inundații de fascicole jucăușe, dar și unei amintiri […]

Textul integral apare aici.

Imagine culeasă de pe google images.

Posted in Ipostaze

Spuma albă a unui dor

Literatura ca utopie

Drogul ăsta testat acum nu e nou. L-am încercat prima oară în  faza de debut a existenței mele, când eram copilul străzii și al mării deopotrivă. Nu știu dacă primii pași ai mei au fost în nisip și e prea târziu să mai întreb pe cineva. Rămas adult orfan, prea timpuriu aș spune, rătăcită printre oameni, nu mai am pe cine întreba. Știu însă că am crescut cu ea. Sau ea cu mine, e neclar. A fost o perfectă simbioză, nelăsând loc de ambiguități. Mi-a fost aliat în caz de furtună. Iar când furtuna punea stăpânire absolută pe ea, îmi vorbea grăbit, să îmi spună cu clocot că ea e aici, e prezentă. Necontenitul ei freamăt mă speria și reconforta deodată. Așa am început eu sa o inspir. Să îmi dilat plămânii până la durere. Să o trag în piept ca un nesătul. Nu doar ea crease dependență, era întreg…

View original post 1,543 more words

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Dylan

drinking-whisky-and-reflecting-on-life[…]E extraordinară senzația asta că-mi scapă printre degete imaginea lui, îndată ce ne separăm. Când îl am în față, e real, animat și efervescent, dar odată ce se îndepărtează, trăsăturile lui pierd contur în mintea mea. Mă intrigă, dar nu-i dau de capăt. Oricum, discuțiile cu el, dinamica creată când schimbăm opinii, privirea pătrunzătoare și, mai ales, scrierile lui, m-au ajutat să-mi restabilesc în sfârșit prioritățile, chiar dacă sunt doar pe plan mental deocamdată[…]

Text integral se constituie ca tema săptămânii – descrierea unui personaj imaginar -apărut aici