Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

13 februarie

Pace de februarie. Fiecare minut anunță ceva. Fiecare oră se dilată, făcând loc timpului să se strecoare. Ieri ziua era mai scurtă. Azi s-a mai prelungit cu o clipă. Întunericul e înghițit de lumină. E februarie împreunat cu martie. Și nu e deloc devreme pentru înlocuriri, pentru desăvârșiri, pentru schimbări. Așa e în sufletul meu, o glindire de moment, o intercalare. Un nor culcat pe apă liniștită, un crâmpei de căutare. Neterminată. Când te oprești din căutat? Niciodată. Cu atât mai mult se face loc pentru minute, ore, zile, luni ce dau năvală să schimbe vechiul cu ce e nou.

Advertisements
Posted in Ipostaze, Verba volant...

Și brusc tăcerea a predominat

[…]Mi-am scos pipa și-am contemplat o secundă ideea de a o aprinde. Eram sleit însă. Nu știu când s-au amestecat, …che vuole questa musica, stasera/che mi riporta un poco del passato/che mi riporta un poco del tuo amore/che mi riporta un poco di te…și vuietul inexplicabil apropiindu-se vertiginos de locuința noastră aflată la marginea Vaticanului. Și brusc, tăcerea a predominat. Umbrele s-au diluat, aerul s-a disipat, liniștea a întrepătruns zgomotul. Am rămas pe retină cu un fald al rochiei albe, valijoara gramofonului și-o exaltare veche. […] Textul integral pe Bel-Esprit

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Când te întâlnești cu un personaj imaginar

Apelez la mijloacele de transport în comun extrem de rar spre deloc. Dar mi-e silă să conduc în centrul Bruxelles-ului, așa că uneori mă văd nevoită să iau metroul. Ce uimită am fost să-mi întâlnesc personajul meu preferat în tren. Creat de mine, rupt din cea mai adâncă imaginație, neinspirat de nimeni și nimic. Și totuși există, pentru că eu i-am dat viață, așa am crezut până am observat-o degajând energie împrejur. M-a intimidat și atras deopotrivă. Acum exista dincolo de pagini și asta poate fi năucitor. N-am rezistat tentației, întâmplarea era prea ciudată ca să rămân de piatră. I-am furat chipul. Cumva a știut ce fac. Cred că era obișnuită cu astfel de reacții. Fără să aibă cunoștință că este personaj de carte, emana acea încredere deosebită în frumusețea ei iconică. Heloisa…fullsizeoutput_1af3

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Ninge mărunt peste sufletul meu

Ninge mărunt. La o privire neatentă, poate trece neobservat. Ceea ce s-a și întâmplat. E puțin trecut de 7. Deși înconjurată de ferestre, afundată în fotoliul mascat de penumbră, beau cu guri lacome prima cafea din zi. Nu mai știu de ce mă ridic. Mă aplec un pic și cu ochii mijiți scrutez întunericul. Da, e alb dispersat peste tot. Oftez. Acele două stări predominante mai vechi se activează iar. Un dor. Nu de ger, nu de senzația de ud care traversează mănușile permeabile dacă petreci mai mult timp în zăpadă. Un dor de liniște. De răgaz. Visarea mă uită acolo în cadrul ferestrei. Contemplez gânduri, le răstălmăcesc. Ninge imperceptibil, doar minutele trecute îmi permit să constat că s-a mai adăugat un strat fin peste omătul depus înainte. Când ninge cu fulgi mari, modelați fiecare după celula sufletului lor, le pot urmări dansul. Viscolit sau nu. Sunt rari și expuși ochiului curios. Așa, mici și deși, îi pot confunda repede cu stropii de ploaie. Mă concentrez și disting densitatea lor aparte. Albul lor pregnant. Molecule grăbite să acopere pământul, cugetul, dorul. A doua stare e de revoltă. Iar ninge! Nu vreau. Latura mea pragmatică. Trebuie curățat trotuarul. Și mai mult, trebuie să șofez printre alți șoferi neantrenați cu fenomenele de sezon. Cea din urmă e acaparată de prima. Mai mult caut răgazul decât neliniștea. Mă desprind doar pentru că se ițește un gând. Să ies. Să dau zăpada jos de pe mașină. Doar un pretext, știu.

Neonul din stradă revarsă lumină arămie în parcare. Ascult câteva clipe zgomotul inconfundabil al unor cauciucuri decise să tranșeze asfaltul înzăpezit. În rest, tăcere străpunsă de clinchetul vag al fulgilor mărunți ce se contopesc cu zăpada așternută într-un strat făinos pe mașina neagră. Mă îmbucură amestecul organizat. Alb și negru. Mă duce cu gândul la împăcare. Regret că plănuiesc să perturb acea armonie. Nimic nu e înghețat. E doar pulbere presărată. Îmi simt părul invadat de fulgi care se transormă în apă la primul contact cu căldura emanată de corp. Mi-am tras mai devreme haina peste pijama și mi-am înfundat picioarele goale în après-ski -urile de lângă intrare. A fost inutil. Aș fi putut să ies desculță-n zăpadă, doar în pijama. Ninge atât de liniștit, încât îmi aud ecoul inimii. Nu simt frigul, nu simt gradele joase. E doar mistuire de senzații totul.

Ninge. Ninge mărunt peste sufletul meu.

Posted in Fotografii, Ipostaze

Jurăminte

Îți amintești cum îți spuneam că lebedele se leagă pe viață. Nicio fibră a lor nu trădează. Nu știu ce înseamnă trădarea. Și tu zâmbeai și te bucurai nu pentru că lebedele își jură eternitate, ci pentru că eu știam asta. Îți plăcea să mă asculți doar.

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Destinația finală

Semnalele s-au activat ca la ridicarea cortinei. Gata să țipe alarmant. Universul complota consistent. A stat în loc infinitezimale momente și a ascultat concentrat. Tăcerea i-a vorbit mai mult decât greutatea cuvintelor articulate. Șipotul gândurilor și al dorurilor mele a fost înțeles într-un final. Pe căi ocolite, a venit în întâmpinarea lor. Poate nu era drumul ales de mine, poate nu asta era modalitatea în care voiam să ajung la destinație, dar, cu precădere, providența cunoaște destinația mea finală înainte de a apuca să-mi exprim eu intenția. Universul știuse dinainte. Și cumva, m-a avertizat că el stă mereu la pândă. Să nu cumva să uit. Mi-a dăruit. Necontenit, a venit înspre mine, gesticulând frenetic. De câte ori nu l-am înțeles! De câte ori l-am dezmințit! De câte ori m-am răzvrătit! Nu întotdeauna e blând. Adeseori m-a smuls de pe axa mea. A șușotit, m-a chemat și m-a alungat, după caz.

Câteodată sunt orbită. De multe ori am închis ochii, ca o respingere. În ultimul timp am învățat să-l ascult cu atenție. Cu aviditate, îi sorb semnalele. Sunt peste tot. Gata să răbufnească. Ai grijă, îmi comunică surd, ai grijă cum te învârtești în lumea asta largă, să nu amețești! Și-n trecut mă avertiza. Dar arogantă, îl ignoram. Din seara aceea ca un zbor intergalactic deasupra țărmului nordic al unei mări încercate, am început să-l ascult… Cu tălpile adâncite în nisipul alb și fin, prinzând rădăcini. Mulțumesc, universule mare! Chiar și așa, întortocheat cum ești, te iubesc!

Posted in Fotografii, Ipostaze

Oglindiri

fullsizeoutput_19b0
fullsizeoutput_19b2

Cele mai adânci oglindiri sunt în sinele a cărui suprafață pare lină. Neclintirea vociferează mai mult decât orice zgomot. Iar uneori detaliile devin prezente doar în reflexie.
Posted in Ipostaze, Verba volant...

Noapte tulburătoare

ea9cbebe976959ec87cc571832ed70ed--night-lights-city-lights

Am condus-o acasă de la Fantasio, era o noapte propice dezvăluirilor și apropierilor smintite, că altfel nu le pot numi, așa dezaprobatoare cum m-a întâmpinat. Lună plină, briză tulburătoare, o stare de bine indusă de piesa de teatru bine interpretată, îmi venea să dansez pe stradă. Nu venisem cu mașina, dar cine avea nevoie să fie motorizat într-o noapte așa miraculoasă? Râdea și se purta ca un copil. Lăsase garda jos pentru prima oară de când eram împreună. O provocasem să meargă în linie dreaptă, tachinând-o că nu e capabilă după cele două-trei cocktail-uri manhattan (dar cine le-a numărat?!) comandate în barul de vis-à-vis, până să înceapă spectacolul. Se împotmolea, o lua de la capăt, râdea zgomotos, tot aplecându-se să vadă mai de aproape banda din mijlocul șoselei necirculate la acea oră și dând vina pe vospeaua precară. În tot acest timp eu o priveam amuzat fără să-mi iau ochii de pe ea. Rochia de vară avea viață proprie sub adierea vântului și-i mângâia formele desfătătoare. La un moment dat s-a descălțat. Mi-a întins cu solemnitate pretinsă pantofii cu toc înalt, concepuți dintr-o piele foarte fină de un roz palid. ”I-ai, din cauza lor nu pot merge drept. Să te văd pe tine cum mergi cu ei!” I-am desprins din mână și am lăsat-o să-și continue mersul împleticit de râs care o făcea să depășească într-una linia albă și continuă. O priveam și nu-mi venea să cred. Feea mea se preta la imaturitate și straniul ei comportament mă sedusese definitiv. Am alergat în urma ei o vreme urmărind jocul nebun cu interes și, când am prins-o din urmă, cu mâna rămasă liberă, am tras-o cu fermitate înspre mine. În cealaltă țineam de backstrap-urile delicate încalțările care doar așa, în simpla lor goliciune, erau o odă a senzualității. Râsul i-a înghețat pe buze, dar asta nu m-a temperat. Atingerea n-am cum s-o uit prea repede. A fost percutantă. S-a retras prea repede pentru a o celebra în toată splendoarea ei, dar am observat că ochii i-au scânteiat de furie nestăvilită pentru o secundă. M-a împins trufașă cu vârful degetelor și, pe când mă aflam la o distanță considerabilă, m-a avertizat. ”Să nu mai faci asta!” Am simțit o vagă ură în voce. ”Nu acum, oricum…”, a adăugat îmblânzită apoi.

Secvență din a doua povestire ce va vedea lumina zilei în curând.

Foto: Pinterest.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Brumă

Așa mai zic și eu decembrie. Să-mi trosnească iarba înghețată sub ghete, să-mi înghețe vârful nasului. Să am motive să port mănuși. Chiar dacă pentru două-trei zile cât ține. Că zăpadă sigur nu văd prea curând prin zonă. Mă îndestulez cu bruma asta de poveste.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Acea bucurie ascunsă

Acea bucurie ascunsă deși lumea ți se arată în alb și negru, fără filtre. Asta e culoarea azi. Și e mai vie decât orice roșu. Pentru că. Pentru că, eu îi spun, “tu nu ești făcut pentru lucruri manuale, tu ești intelectual”. Pentru că el răspunde, “Eu m-am născut doar să te iubesc pe tine… Atât.” Pentru că nimic nu egalează sărbătoarea sufletului. Pentru că darurile vin din gesturi, nu din cheltuieli. Pentru că ramurile goale ale lunii decembrie sunt mai bogate decât rodurile primăverii. Pentru că nimic nu mai egalează afirmația de mai devreme. Nicio poezie a universului. Niciun artist desăvârșit. Nimic.

Posted in Ipostaze

Să aveți un zbor plăcut!

Ma trezesc cu un singur gand. Sa am un zbor fara dificultati. Deja mi-am format un obicei. Zbor singura, surprizele se tin lant. Macar de ar fi placute! Am timp suficient sa nu ma grabesc, drumul spre aeroport cu trafic dens nu ma ingrijoreaza. Sigur ajung. Radio este fixat pe un post flamand. Rup putin de tot. La stiri e mentionat aeroportul din Bxl. Doua vorbe si inteleg ca se intampla ceva. Intru pe site-ul lor, ca pasager din dreapta, in timp ce el inainteaza ferm.

Greva. Da, baggage hadlers stop. Angajatii Aviapartners s-au gandit ca nu mai au chef sa incarce bagajele de cala. Verific febril. Compania cu care zbor nu e operata de Avia. Slava domnului, Swissport nu face greva. Asta nu impiedica haosul creat. Cozi uriase la check in, indiferent de numar. Nebunie. Iar eu imi spun, minunat! E asa brambureala incar nu e clar la ce rand te asezi. Inevitabil chestionezi vecinul de suferinta. Am aflat doar pe o raza de un metru ca fiecare statea pentru alt check in. 7, 8, 9, fiecare asezat dupa feeling si simtul de orientare. Care se dovedeste a fi foarte personal. Nu eram la randul bun. Si luuung. Ma retrag in acelasi timp cu un cuplu in varsta din fata. Cumva ne regasim intr-o zona neasaltata de oameni. Rasuflu usurata odata cu ei. Ii aud vag ca se bucura. Sunt unde trebuie. Eu dau sa le tin isonul. Mergeti si dumneavoastra la Shangai, intreaba ei zambind. (I wish!)

Ma strecor, nimeresc in alta multime. Fiecare sta pe cont propriu pentru check in diferit. Ma smulg si de aici si in departare vad un rand perfect aliniat si netulburat. Exact unde trebuie sa fiu. Noroc ca sint agila, desi valiza pe 4 roti e voluminoasa. Suge burta si ea si ajungem unde trebuie.

Fac o paranteza, o aducere in prezent adica. E 10:29 si trebuia sa fim in aer deja. Inca nu suntem. E supra aglomerat zborul, jur ca par mai multi oameni decat pot incapea intr-o aeronava tip Boeing si, desi am trecut de imbarcare, stam pe culoarele stramte ce coboara spre avion. De o vreme buna…

Revin iar in trecut. Scutur senzatia ca timpul sta in loc si remarc ca procedurile dinainte de decolare se deruleaza cumva. Greoi, dar se misca. Mai ales la control pasapoarte e harababura. Trec nenumarati indivizi care se baga in fata. Noi, cei resemnati, asistam la fenomen. (Eh, s-or grabi!)

Ajung la ghiseu, surad ofiterului vag si el se uita urat la mine. Tipic. Mereu atrag astfel de reactii. Cred ca nu le place fata mea. Desi pana la mine s-a hilizit cu toata lumea. (Magnific!) Ne-am miscat ca melcii, mai am doar 10 minute pana la imbarcare, intr-un final incep sa dau semne de nerabdare.

Ma felicit de cat de repede ma misc si patrund fara voie in lumea amagitoare a duty free-ului, in drum spre poarta. N-ai de ales, pe aici e drumul. N-am. Asa ca ma lipesc in fuga de niste cutii de cafea. Cadouri. Aleea principala e blocata cu cateva cosuri de cumparaturi de mana. E musai sa treci printre raioane. In mijloc, un mare cac*t. Da, zic bine, nu e momentul sa fiu plastica sau dramatica. Si intins pe cativa metri. Un nefericit trecuse vajnic prin el. Multe servetele in jur, iar personalul nehotarat sa intervina pentru a debarasa minunea. Norocul, bai, as zice! O zi perfecta! Cine o mai incepe asa?!

Ajung la poarta si constat ca are intarziere de 15 minute avionul. Nu a venit din tara. 15 minute nu inseamna nimic. Nu ma impacientez. Incerc sa citesc in picioare dar sunt distrasa de peisajul pestrit. Imi place sa studiez imprejurimile. De la poarta 5, alaturata, pleaca United. In difizor se striga o Monica Dubois de nenumarate ori. Pentru zborul United spre New York. Tresar pentru ca prenumele e rostit ferm, numele de familie e pe un ton clar ma jos si usor stalcit. New York, zambeac amintirii, ma imaginez doar. Iar striga Monica Dubois. Last call pentru Monica… (I wish!)

Langa mine e un bebe splendid. La mama in brate. Nu ma omor dupa ei, mi-a ajuns. Dar el e perfect. Nu cred sa aiba mai mult de 4 luni. Ochii lui gri-albastri uriasi se fixeaza pe zambetul meu. Il ador. Mama stie, dar nu se clinteste nici un muschi pe figura ei mandra. Stie ca are un bebe splendid.

Aud iar Monica in difuzor. De data asta numele de familie este de nerecunoscut. Pentru zborul Delta. Ha, azi e cu Monici, de toate nationalitatile. Tot nu-s eu si ma bucur. Nu-mi doresc. Pentru ca difuzorul de abia anuntase ceva ilar. Dragi pasageri, va anuntam ca facem tot posibilul ca membrii operatori ai zborului Delta sa ajunga in timp util la avion. In acest moment ne straduim sa le lasam pasaj liber prin toate filtrele ca sa ajunga la poarta. Ne cerem scuze…

Adica, imi traduc eu in cap, avem avion dar nu avem pilot. Sau insotitori de bord. Nu va panicati, au uitat cheia acasa si s-au dus dupa ea. Dar vin, mintenas! Mda. Nu vreau sa fiu Monica cu nume greu de pronuntat care zboara cu Delta…

Desi nu e anuntata imbarcarea, cu coada ochiului observ un potential pasager care beneficiaza de tratament preferential la piarta noastra. Singura ce se bucura de asta. De o parte ea, de cealalta multimea nemultumita. O studiez. Hm, pun pariu ca e politista. Discret isi arata id-ul fetiscanei de la poarta. Dar nu am eu ochi de jurnalist nostalgic? Imediat remarc ca e nealocul lui evenimentul. O tanara de pana in 30 de ani, civil, haina de piele scurta, gen motociclist, par lung si negru prin in coada, ziceai ca suntem surori. Nu ca ma dau tinerica, nici par lung si negru n-am. Dar avem aceeasi geaca. Evident ca ma pricep. Incep sa ma agit. De ce a cerut promt politia sa treaca? Ce naiba ma mai asteapta? Un alt tanar blond, hoody si jeansi, aceeasi atitudine discreta. Trece si el. Ridic din umeri. Asta e, mi-e sortit sa am peripetii la drum!

Dar nu ma mir cand incepe imbarcarea 25 de minute mai tarziu si o iau razna lucrurile. Doar business zic ei. Se bulucesc si strecoara amestecat. Trec apoi de-a valma cei de la economic. Personalul se trezeste sa anunte fara difizor, asa, pe neasteptate, ca imbarca doar pasagerii de la locurile 15 pana la 23. Unde trecusera peste 30 de pasageri aiurea indiferent de numarul locului. Le spun iritata. De abia ati anuntat, nu trebuie sa va dati ochii peste cap ca nu ne convine. Anuntati de la inceput procedura, mai bine, sa nu creati confuzii.

Altii, neobisnuiti cu acest comportament erau si mai revoltati. Flamazi. Ei stiu ca corect inseamna corect. Nu li se pare corect. Ma intreb, cat de prosti ne considera companiile aeriene si personalul de la sol asa in general? Nu e prima data cand vor sa-si altereze imaginea conturata in mintea noastra si dau drumul la imbarcare. Cu toata nebunia, o vreme mai incolo, ne controleaza si restului pasagerilor, boarding pass-ul si pasaportul. Dar, surpriza, culoarele pot acomoda generos cateva sute de oameni. Avionul nu e pregatit. Imi amintesc nu stiu de ce de cele doua personaje care au trecut mult inaintea noastra. Cine erau?

Am timp pe culoarele stramte sa ma obisnuiesc cu gandul. Se scurge o jumatate de ora. Hai ca se misca. Si acum ma aduc la zi. M-am imbarcat 40 de minute mai tarziu si ajungand la usa avionului vad tinerii politisti flancati in stanga si in dreapta. Acum fiind aproape observ flama albastra si mai discreta pe care o poarta politia belgiana pe uniforma. Doar ca ei au un badge atarnat de gat. Flama albastra mica pe fond negru. Am stiut. Politia. Urc si vorbesc cu insotitoarea de bord. Adica intreb direct. De ce e politia aici? Stati linistita. E doar un deportat. Dar e cuminte si vrea acasa. Asta e procedura. Sa nu fuga din avion. Rad. Daca e doar deportat ce vrea acasa nu se mai numeste asa… In gand insa… Banuiesc ca politia belgiana a facut verificare. Nu e inamat sau mai stiu eu ce… Ma asez la locul meu. La fereastra. Sunt in sfarsit fericita. Desi este 11:04 si nu aum plecat. Inca se imbarca. Cu ochii in note, unde scriu chiar acum, aud. Monica? Monica? Ridic privirea si vad personalul de la poarta. Fetiscana care impiedica imbarcarea si facea reguli ad hoc. Fetiscana care mi-a luat boarding pass ul din mana cand in sfarsit s-a hotarat acce si randul meu sa fac imbarcarea. Si pe care l-a scanat. Grabita ca in urma mea era puhoi inca de oameni agitati. Acum se apleca, vazand ca reactionez la prenume. Zic da. Monica cine? Ea. Cum va numiti? Zic, depinde. Cautati pe Monica…? Si ii las loc sa comunice. Adica ce, sunt singura Monică din avion? Sa imi spuna ea daca ma cauta. Imi stalceste numele. Dar nimereste. Ah stiti sunteti in neregula. Dati-mi putin boarding passul. Nu apareti vizibila in sistemul nostru. Vecinul meu rade. Sunteti fantoma. Un domn in varsta cu simtul umorului. Sa nu ma starneasca, mereu trec invizibila printre oameni. Se uita fata pe boarding pass. Ah, ok. E ok. Pleaca.

Ce sa zic, 11:10. Acum se anunta decolarea. Se trage de timp. Ma tem ca va mai dura.

Nu puteam sa trec eu prin cac*atul din duty free? Ar fi fost derularea altfel? Gata, imi pun in flight mode telefonul. Se uita sugestiv insotitoarea. Ce mai conteaza cum a fost?! Conteaza ce va fi…

Update: am aterizat lin dupa o zgaltaire fireasca din norii imprastiati. Un soare dens ma intampina la iesire. (Minunat!)

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

N-am știut… Mă iert, mamă!

17 octombrie 2018.

Acum un an am sunat-o cu un nod în gât. Ce să-i spun? Cum să-i spun? Când știi că totul e derizoriu, că falsitatea vocii se răsfrânge dincolo de difuzorul telefonului, cum să-i spun: dragă mamă, la mulți ani! Îi știi sentința, te răzvrătești împotriva ei, te zbați inutil să recuperezi un timp lăsat în paragină că ai fost angrenată în viața-ți acaparatoare și n-ai știut să fii acolo unde avea nevoie să te simtă. Dar mamele experimentează o renunțare de sine monstruoasă, dacă stau bine și mă gândesc. Degeaba, aș fi vrut să fie egoistă. Măcar atunci. Măcar o dată. Nu a fost capabilă. Probabil nici măcar n-aș fi înțeles vreodată asta. Dar sunt mamă la rândul meu și știu. Devenim proprii noștri monștri. Ne suprimăm și ne ținem respirația în suspensie eternă dacă manifestarea asta a noastră aduce bunăstare sufletească copiilor rupți din carnea noastră.

Îi spun de abia acum. Când frunzele uscate cad peste iarba de un verde intact Când hotarul dintre sezoane nu s-a definit încă. E toamnă mijlocie, dar parcă se vrea vară indiană, cu pulbere de soare scuturată prin frunzișul bogat, bătut de vântul întețit.

Mamă dragă, n-am știut. N-am știut să contracarez spaima, să-ți fiu în preajmă cu seninătate, să-ți spun cu voce blândă și încrezătoare că o să fie bine și, mai ales, să cred că va fi bine. N-am fost în stare. Nici la celălalt capăt al telefonului n-am știut cum să procedez. Îți spuneam și nu credeam, îți doream și mă admonestam în gând de amăgirea hidoasă ce ți-o ofeream ca alinare. Dar n-am știut cum altfel! Îți uram la mulți ani, când știam că zilele-ți sunt limitate, zâmbeam ca să-mi înmoi glasul, dar sufletul mi se împrăștia în bucățele măcinate de neputință. Tu înțelegeai și nu înțelegeai. Aveai momente când puteai discerne adevărul, realitatea prezentându-se brutală în mintea amețită de simptomatica manifestare a bolii invadatoare. Atunci te speriai și dubitai totul. Dar reveneai cu tărie și mă rugai fierbinte să mă rog. Să mă rog?! De două ori am crezut și mi-am depus sufletul fragil la picioarele divinității, de mii de ori am fost dezamăgită. Nu mai cred, mamă dragă. Odată cu tine, odată cu ceasul care a adus veștile cele mai proaste din lume pentru mine, am uitat să mai cred, pentru a doua și ultima oară. Nu mai revin, nu mă mai întorc spre el. Nu-mi folosește la nimic credința deformată într-o entitate superioară care răpune fără tăgadă trupul și spiritul fragil. Nu iartă, nu absolvă, tormentează doar. Pur și simplu, fără nicio clemență. Nu mai cred, m-am trezit! Dar m-am rugat totuși. Pentru că mă simțeam măruntă și meschină dacă nu o făceam pentru tine. Nu m-am rugat cuiva anume, în niciun caz unei divinități anume. A fost, așa, o incantație adresată universului, mie chiar. Într-un final, tot ce-a ieșit la suprafață […] Continuarea o puteți găsi pe Bel-Esprit

Posted in Verba volant...

Ardei iuți

fullsizeoutput_171eCum e să cunoști un scriitor la prima mână? Să n-ai nevoie de intermediari sau rețele de socializare, pur și simplu să coexistați pe același meridian și să fiți prietene? E extraordinar, vă spun eu. Mai ales atunci când scriitorul este unul reușit, care știe să așeze cuvintele cu măiestrie și are darul povestirii înnăscut. Nicoleta Beraru, autor Catchy, a debutat cu Ardei iuți, și bine a făcut că a ținut să împărtășească cu noi universul așa cum îl observă și îl studiază ea, pe îndelete. Conectată cu un trecut dens, cel al lumii românești de care nu s-a putut desprinde definitiv în ciuda deplasării ei spațiale și stabilirii mai mult sau mai puțin definitive pe tărâmurile belgiene, nu renunță să privească cu ochi mari, atenți, ritmul agitat al vieții din nordul continentului. Pătrunzând lumea redată de Nicoleta, nu știi dacă să constați o pulbere presărată de nostalgie peste poveștile care ascund mai întotdeauna un tâlc sau să te umpli de efervescența care răzbate dincolo de cuvinte.

Nu contează dacă acțiunea se desfășoară undeva în estul Europei sau în Occident, te scufunzi în atmosfera creată. Pe loc devii Dana sau Laura sau Irina sau Ruxandra, de ce nu, chiar Albertina sau Ingrid, Ann sau Sofia, ba chiar te identifici cu povestitoarea, nefiind dificil să te regăsești în ipostazele surprinse de Nicoleta în povestirile scrise la imperfect.

Fiind și eu deopotrivă un personaj captiv între două lumi, exact cele relatate de către Nicoleta Beraru, am recunoscut miresmele locale strecurate pe alocuri, am simțit bolovanii vorbelor flamande în gât, am râs de combinațiile buclucașe de cuvinte compuse care semnifică în parte cu totul altceva, am resimțit poziția imigrantului deși împrejurările nu sunt întru totul similare, ecoul povestirilor occidentale mi-a fost realmente familiar, dozat cum trebuie și transparent prin redarea unei realități elocvente, palpabile.

De partea cealaltă, din povestirile care au locul fixat în România, se disting două categorii. Una pur nostalgică, a omului plecat de acasă, care și-a lăsat în urmă o poveste completă de viață și una a celui care se scutură de trecutul insondabil, pentru că, răscolit, ar lăsa urme adânci în suflet. Oricum ar fi, te sfâșie uneori o tristețe și un dor ascuns.

Ardeii iuți ai Nicoletei nu sunt cu precădere picanți, nu în sensul în care îți vine să-i dai deoparte ca să îndepărtezi usturimea. Sunt presărați cu arome tandre, picanți cât trebuie, crocanți pe alocuri, incisivi uneori și destinați celor care știu să guste fără grabă din misterele a două lumi ce se întrepătrund.

Uite, așa, am început să îndrăgesc ardeiul iute, constatând că lumea ar fi plată dacă nu ar fi așa amestecată și imperfectă cum este în realitate, în orice colț al universului te regăsești.

Ador descrierea Albertinei din Jesus is my boss. Amen. Cred că aș adora personajul în sine, dar până atunci mă mulțumesc cu povestirea savuroasă. „E fără vârstă. Eu cred că are vreo șaptezeci de ani. O bombă de energie. O iubitoare de oameni. O credincioasă atipică. O religioasă, dar nu o bigotă. O credincioasă care cercetează. Și comentează. Și critică. Și caută. Și dă.”

Am recitit de mai multe ori un pasaj din Iertare. „De ce mi-ați zis, vă iert?” „Pentru că am văzut că acordați o importanță prea mare unui fapt neînsemnat. V-am eliberat de îndoială. Iertarea mă absolvă și pe mine, care mi-am făcut cunoscut un drept la care nu țin foarte mult. Are o calitate eliberatoare. Pentru ambele părți.” Da, și încă cum! Întru totul de acord![…]Continuarea recenziei, aici.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Femeie într-o lume a bărbaților

Eu când vreau ceva nu renunț. Azi pun la bătaie motto-ul. Mă duc cu treabă urgentă la magazinul care, cu precădere, se adresează bărbaților. Că eu n-am nimic cu categoriile distincte, noi femeile, ei bărbații. În fine, exasperată că iar s-a rupt lanțul alb-roșu ce blochează intrarea în parcarea proprietate privată, am zis să-mi încerc norocul acolo deși nu-s pricepută. N-am mai spus până acum, dar de abia aștept un pretext să ajung în magazinul cu pricina. N-am nicio legătură, dar mă pierd printre raioane, privesc șuruburi și piulițe îndelung, fac o oprire în fața articolelor de grădinărit (nici asta nu se lipește de altfel de mine), mai dau o raită pe la accesorii de iluminat, mă zgăiesc la truse sofisticate de scule, la vopseluri pentru exterior, interior, mobilă, tot paradisul e acolo. Și întregul arsenal mi se pare, cumva, atrăgător. Nici că-mi pasă că sunt măsurată de jos în sus de curioșii pierduți prin magazin sau de vânzători. Știu exact ce caut dar nu au expus. Sunt la vedere, pe role gigantice, lanțuri metalice, solide sau mai puțin solide, dar nu colorate în alb-roșu. Prețurile variază. Mă opresc resemnată la un anumit diametru de za, care suportă o anumită greutate la presiune, cu un preț acceptabil pe metru și după o scurtă reflectare îmi spun că decât nimic, pe el îl vreau. Ha, dar cum îl măsor? Cum îl desfășor de pe rolă? Clar nu e treaba mea. Îmi fac curaj și explorez printre raioane după personalul îmbrăcat în verde. Zăresc doi tineri care își fac de lucru cu niște produse de pus în raft. Nu îndrăznesc să-i abordez, fac stânga-mprejur. Nici asta n-am mai spus, dar greu mai stabilesc contact cu oamenii… Mă prefac apoi interesată de mașina de tuns iarba de lângă ei, mai fac doi pași, mă mai zgâiesc o vreme la natura intrinsecă a uneltelor, mai dau o tură prin magazin. Mă reîntorc să mai studiez o dată tipurile de lanțuri și remarc unul identic cu cel rupt de acasă, dar nu mă îmbie, calitate proastă. Meditând adânc la dilema mea, apar cei doi pe raion, grăbiți să treacă mai departe. Așa nu, îmi spun. Dacă pierd ocazia, am venit degeaba. Mă bag în fața lor și îi rog în franceză să mă ajute cu ceva. Unul din ei rupe puțin, așa că rămane prizonier. Că ce vreți? Păi vreau 11 metri de lanț. Ăsta! Ah, sigur. Aduce repede masa si fierăstrăul de tăiat pe dimensiune. Hehe, nu era așa simplu. Desfășoară lanțul până la capăt. Ups, 9 metri. Aș, altul! Al doilea, același procedeu, 9 metri jumate. Hm, păi și eu ce fac?! M-am uitat uimită la el. Ăăăăă, uite, ăsta pare mai lung. Da, zic, eu dar și mai scump de două ori (n-am niciun chef să dau 80€ pe el). Privim amândoi mofluzi spre gama ofertantă din rafturi dar nimic nu-mi vorbește mie. De undeva apare un superior. Vorbesc între ei în flamandă. Angajatul îl pune la curent cu cerințele mele stricte. Superiorul în vărstă zâmbește încurajator. Îl pune la muncă pe angajat. Ia, deschide rola aia, ah, nu cealaltă. A, da’ madame nu vrea așa scump. A, păi ce facem? O comuniune franco-flamandă instalată impromtu. Încerc să aduc lămuriri suplimentare. Auziți, unul mai bun ca ăsta, aveți în depozit? Și arăt spre fragilul alb-roșu. Se privesc. Schimbă iar vorbe hârșâite. Pe loc se luminează. Vreți pentru parcare! Da. Păi astea metalice, gri, nu sunt bune. Noapte nu-s vizibile. E, dar blochează intrarea, gândesc eu fără să articulez. Bine, bine, zic, aveți sugestii? Superiorul rupe minimum de franceză, dar îmi comunică cu vorbe înghițite că da. El zice o vorbă, eu completez cu alta, al treilea întărește în limba comună. Informația se etalează în sfârșit. Au. În depozit, dar pentru vânzări pe firmă. Nu numai că-i alb-roșu, e din metal, adaugă. Cum visez eu să am. Îmi sticlesc ochii. Superiorul bătrân râde cu ochi umezi. Îmi explică haios. Îți dau un preț mai bun. O să te coste mai puțin decât cel mai ieftin expus. Bine, zic eu, oricum nu înțeleg ce zice exact, deduc doar. Se duc împreună în depozit și revin cu o rolă sigilată. lanțul alb-roșu îmi strălucește voios în față. Superiorul mă însoțește până la casa de marcat. Unica din tot magazinul. E franciză și e administrat familial. Nevastă-sa o văd mai mereu plictisită cum mestecă gumă, privind în gol, de câte ori ajung pe acolo. Azi tot la fel. Îi povestește și ei pățania, dar nu se lungește prea mult superiorul. Ea ridică din umeri și scanează rola. 75,00€. Mă privește indescifrabil. Eu, de partea cealaltă zâmbesc divin. Fii dulce, dragă, mă îndemn, doar nu o să fii acră. Acum se răzgândește. El insistă. Ea zice că nu știe cum să modifice în computer un preț afișat. El zice că e simplu. Atâta înțeleg și eu din limba păsărească. Ea nu. El da. Se bagă peste ea și apasă tasta de șters. Cei 75€ dispar. Acum e afișat golaș un 0,0€. Îmi țin respirația. El ignoră codul de bare scanat afișat pe ecran și tastează apăsat 40,00€ sub el. Voilà, declară el încântat. Îi sunt recunoscătoare. Nevasta își preia rolul de casieră. El se retrage ceremonios. ca recunoștința adaug un pachet de baterii AA. Să le fac vânzare. femeia plictisită schițează un zâmbet recunoscător. În după-amiaza asta 4 oameni s-au despărțit mulțumiți sufletește că au făcut ceea ce trebuie. Tânărul angajat s-a întors deja să strângă pe trei role diferite metri întregi de lanțuri aruncate pe dușumeaua magazinului, printre raioane, pentru o clientă dificilă dar simpatică, superiorul a făcut un business și a avut un client satisfăcut, casiera și-a îndeplinit metodic dar fără entuziasm obligația surâzând în plus corespunzător, clienta simpatică a plecat acasă cu ceva mai mult decât spera. Eu doar atât mă-ntreb. S-ar fi dat ei peste cap să ajute un bărbat aflat la nevoie într-o lume exclusiv a bărbaților? Uite, de asta-mi place să fiu femeie!

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Joacă de artist – I

Știți cum e, când ai, nu vrei și când n-ai, vrei. Pe principiul ăsta, extrapolând puțin, mi s-a făcut dor de fotografie. Entuziasmul din trecut, când mânuiam noua jucărie sofisticată cu frenezie aproape, schimbând setări după setări, căutând subiecte interesante, s-a diminuat cu timpul. Mă ghidez după preceptul că nu poți excela în toate. Ori le faci pe rând, dedicat până în măduva oaselor, ori mai bine nu te apuci de nimic. Patima fotografiei am lăsat-o deoparte când m-am concentrat pe altceva… Ce m-a acaparat întru totul. În fine, deviez și risc să pierd esențialul. Da, acum m-a lăsat bateria jucăriei. Exact când se trezise în mine nevoia de a activa iar butonul declanșator. Am cărat după mine la Roma obiective uriașe, aparatul în sine fiind o povară reală, încărcător și în fine, întreg arsenalul. Desigur, efort lăudabil, dar dacă-mi făceam lecțiile de acasă, constatam că bateria nu se mai încarcă. I s-a scurs viața, din nefolosire trăgându-i-se obștescul sfârșit. Nu mi-a ieșit prin cale niciun magazin de electronice, așa că patima regăsită a fost stinsă cu tehnologia smartfonului. Vorba lungă, sărăcia… cui vreți. Începusem cu un gând, să vorbesc de subiectele mele preefrate. Nu am prea multe. Caut ineditul în imagini, nu fac compulsiv poze până mă plictisesc. E și solicitant. Stai, când restul grupului se deplasează că e soare arzător, că e frig, că e umed, că, mă rog… și schimbă obiectivul și reglează setările potrivie. Deh, sunt doar amator, nu am eficacitatea unui pro. Da, da, dar tot rămâneam în urmă să surprind clipa aia… Iar mă îndepărtez. Subiectul meu preferat e așa aproape de mine, că dacă aș avea itergat pe retină un senzor de imagine capabil să rețină instanataneul, aș fi deja un Tb (terabyte) plin ochi de captări ce frizează irealul. Pentru mine, cel puțin. Are ceva ce trece divin prin diafragmă, traversând spații și timpuri incomensurabile. Acum câțiva ani mă lăsa să mă joc pe îndelete de-a fotograful. Eram și în plină patimă. După care m-am oprit, din motivele înșirate mai sus… Acum, ca o completare, doar câteva cadre generale, cu peisaje, instantanee din călătorii sau fotografii stradale mi-au ieșit reușite, încât să mă laud. Dar se spune că un fotograf are cu siguranță primele 10.000 și mai mult de imagini captate de o calitate îndoielnică și că de abia mai târziu se îmbunătățește, deci aș fi pe calea cea bună… Ei bine, cu subiectul meu preferat nu prea am dat greș. Am chinuit-o, am sâcâit-o, am certat-o… Stai așa, da exact așa, ah, nu zâmbi, nu, nu, nu, nu închide ochii, ridică bărbia, uită-te în jos, nu respira… și câte și mai câte. Sfârșeam uneori în dispute. Ea sătulă să-mi facă pe plac, eu nemulțumită că nu reușisem să am decât vreo 3 cadre bune după ședințe de ore întregi. Dar a meritat. Într-atât, că acum îmi amintește acele vremuri și-mi propune să reluăm ședințele. De abia aștept! Numai să-mi comand vreo 2 baterii… Până atunci, vă delectez cu câte o imagine pe zi, sau la câteva zile, după disponibilitate, cu rezultatele obținute de-a lungul unei perioade de 2-3 ani. Sunt convinsă că e loc de mai bine, doar eram începătoare. Însă, toate la timpul lor.

Prima din serie, fără ordine cronologică însă:

1MT_4608-1-2