Posted in Piatră de hotar

Iar Italia? Sau lipsă de inspirație

Când îți petreci 3 vacanțe pe an în Italia, și anul încă nu s-a încheiat, înseamnă că, ori ești amorezat de dolce far nientele lor, ori norocul pur a ales cizma ca destinație. Oricare din variante, cred ca mi-am făcut plinul pentru…hai, sa nu promit nimic, până la anu’.

În momentul ăsta traversez lacul Como dinspre orașul omonim spre Menaggio, perla minusculă a regiunii unde avem stabilită baza pentru câteva zile. Ai câteva opțiuni de traversare pe apă, bașca traseele terestre care includ trenul, un soi de titicar și funiculare de ici colo. Mașina nu e necesară, prin urmare de când am plasat-o în parcarea subterană a hotelului, nici că am mai apelat la ea. La dus am luat un feribot de dimensiuni mici, lent, un fel de tramvai (prima comparație venită în minte) care oprește din stație în stație într-un zig-zag zăpăcitor. Pentru cine nu știe geografia locului, lacul este un Y întors în jos. Cele 3 brațe, plus peninsulele și niște insulițe adiacente, sunt presărate cu orașe spectaculoase de coastă, iar distanța dintre Como și Menaggio este una considerabilă. Navele astea lente sunt dotate atât cu locuri pe punte cât și în interior, amenajate cât de cât decent și curățel. Vine de la sine că experimentezi la prima mână senzațiile, dacă prinzi loc pe punte. Cum altfel, cu așa peisaje epustuflante?!

În toată deruta creată de traversarea amețitoare, de nu mai știam care-i nordul și care-i sudul, a fost o experiență very, very nice. Întoarcerea am prevăzut-o însă cu un feribot rapid. Prima impresie a fost cursă de șoareci, nu mă întrebați de unde. Dar, după ce m-am instalat frumușel și am avut timp să-l studiez până la prima stație, mi-am dat seama că-l supraestimasem în imaginația mea. De rapid, e rapid. Turuie motoarele de numa-numa, vreme în care tu stai frumușel în burta lui și te uiți afară (e un fel de a spune, că oricât te strădui, nu distingi mai nimic) prin ferestrele care au căpătat de-a lungul timpului o mâzgă groasă. În concentrarea mea persistentă, doar, doar captam și eu ceva din peisajul ăla mirobolant, și zdruncinată din toți rărunchii, mi-am amintit brusc de autocarele alea ponosite care ne duceau la grămadă înspre zonele rurale unde făceam obligatoriu practică voluntară. Mda. Nici n-a fost forțată comparația. Excepția făcând-o faptul că nu urcasem din obligație pe feribot. Scaune decrepite, mochetă veche, ușa de la WC mereu întredeschisă dinspre care emanau mirosuri de dezinfectant abuziv, parcă totuși aducea în același timp și cu un CFR la mâna a treia, dotat însă cu aer condiționat la greu. Excesiv.

Cu o oră bună la dispoziție și având de ales între a-mi continua lectura, City of Girls, și a-mi nota ce-mi trece prin cap, este destul de limpede pentru ce variantă am optat. Și așa am realizat că, fără să-mi plănuiesc, anul ăsta am făcut ce-am făcut și am ajuns în Italia de trei ori. Vorba prietenei mele care, exasperată că nu stau pe-acasă vara asta: iar pleci? Tot Italia? Revolta din glas nefiind legată neapărat de destinație, cât de dorul meu de ducă constant. Remarca însă e veritabilă. Iar Italia.

Cum am ajuns în stadiul ăsta e greu și nu e greu de explicat. Depinde mult de modul în care o să-mi expun acum alegerile. Să vedem, n-am nicio idee cât mă voi întinde.

Sicilia a fost o întâmplare întâmplătoare. Ca toate întâmplările, de altfel. Cândva pe la începutul lui aprilie, începusem să mă dau de ceasul morții că nu mă hotărâsem asupra unei destinații de vacanță. Mai erau două săptămâni și-mi trepidau degetele de la picioare de nerăbdare să o iau din loc. Odată ce-am avut aprobarea boss-ului, am purces la investigații pe net, sursa mea eternă de insirație când e vorba de călătorii. Deja-mi deschisese apetitul cu exoticele lui, revenirea din Tailanda,  unde pentrecuse vreo 10 zile în delegație, contribuise la aspirațiile mele înalte (nu de alta, dar mi-era un pic ciudă că nu se aranjase să ajung și eu acolo). Nu mai spun, entuziasmul generat de faptul că tânărul nostru adult avea alte planuri. Traducere: trei persoane, egal mai puține cheltuieli.

Am tocit netul cât m-am documentat. Mexic, aaa, ba nu, Republica Dominicana. Nuuu, Jamaica. Sau poate Maldive. Nope. Din nou Caraibe. Gata, hotărârea nestrămutată, mergem în Dominicană. Dă la boss să facă tranzacția, spune-i să stea în stand by cât scurmam după ultimele info despre vaccinuri, alea, alea, și citesc în diagonală de amărâtul ăla de Zeke. Fir-ar mama lui de țânțar! Și cum sunt nevricoasă din fire, eu care bravez și zic că fac și că dreg, că singura barieră să mă aventurez în junglă, în deșert sau știu eu pe unde, e cea financiară, bat-o vina, că cine a făcut să fie scump voiajul în jurul lumii?! Mda. Nu. Alta este ea piedica. Zekele pe mine nu mă afecta per se, dar junioara oare era aptă?, am meditat eu atunci. Nu era, din punctul meu de vedere nevrotic, dacă vrea să aibă copii la un moment dat? Nu scrie aici negru pe alb că fetele și femeile însărcinate să se ferească? Hei, boss, m-am răzgândit, a sunat vocea mea în telefon jumătate de oră mai târziu. Zeke-mi cam încurcă planurile.

Una peste alta, am purces la alte căutări mai…europene. Cu o doză de frustrare, dar neconsolată fiind, nu am gândit rațional și când am picat în același preț, nici n-am mai clipit. Sicilia! Fie! E ceva nou, insulă, climă blândă, n-o fi așa de rău. Normal ar fi fost să am o cu totul altă reacție, să mă mirde exemplu de faptul că o vacanță în Europa costă la fel de mult ca-n Caraibe. Dar, bine, s-au mai văzut și lupi mâncați de oi.

Sicilia a fost mișto. N-am regretat nici o clipă alegerea pripită. E something elsedecât ce-am văzut pe continent, altceva decât surata ei mai mare, Sardinia. Sicilia este prin definiție exotică, doar nu o preaslăvea Goethe degeaba, cu miresme autentice, priveliști greu de uitat și marea, ah marea… Taormina, to die for, Cefalu, un vis din care nu voiam să mă trezesc, livezile de portocali din Alcantara, dumnezeiești, colțul paradisiac din Oliveri la apus, din alte sfere, Savoca, baza noastră pe stânci care flanchează mediterana, cu barul Vitelli unde se ascundea Al Pacino în binecunoscutul Godfather, ce să mai spun, super mega meseriaș.

Cică-s o romantică incurabilă, dar eu știu că se înșală lumea. Doar idealizez locurile pe unde trec. Sau nu bag de seamă mărunțișurile alea enervante pentru alții, în special dacă sunt doar ceea ce spun, niște abateri, nu regula. Că nu mi-a plăcut Siracusa și nici n-am apreciat gunoaiele din jur (turiștii uneori sunt niște barbari cu care mă lupt să nu fiu asociată, așa că nici în ruptul capului nu sunt turist, no way. Conceptul de traveller, călător parcă sună prea a rătăcitor, mi-e mult mai apropiat), am zis-o atunci și nu mă jenez să o zic nici acum când mă aflu în mizeria asta hurducăită de doi bani.

Mă temeam c-am ales involuntar versiunea lungă, dar, aveți răbdare încă un pic. Promit să fac un fast forward la a doua etapă, luna iulie în Sardinia.

La un moment dat, mă săturasem de insula asta care are cam tot ce-ți trebuie să te simți conectat cu marea și nisipurile albe. Și când spun albe, nu exagerez. Pot adăuga și fine, vânturate de vânturi și care dau impresia ireală de turcoaz transparent apelor. Regiunea asta mediteraneană, dacă nu mă mai crâncenez să precizez că e de fapt marea Tireniană (cu precădere pe coasta ei estică), este una din cele mai spectaculoase insule văzute de mine. Dar, cum spuneam, eram sătulă și o cam ștersesem din listă. La intervale lungi de timp tot revenisem pe insulă, de fiecare dată în alt punct de pe hartă, slavă domnului că e suficient de mare să nu te plistisești și cu peisaje atât de variate, încât nu trăiești cu senzația că dacă ai văzut un loc, ai văzut toată insula.

Anyhow, mă angajasem să găsesc vreo 10 zile bune să evadăm din nordul continentului și pornisem metodic la căutări de concediu, cum face tot omul, tot pe net. Cerințele erau simple: să nu mai fi fost, să aibă o bază bună ca punct de plecare pentru cei cu simțul explorării în sânge (eu) și cumva să ne și placă și nici să nu ne plictisim (varianta îmbunătățită a americănismului ăla: something new, something blue, știți voi, doar că fără promisiuni deșarte). Tinerii se jertfiseră și veneau cu noi. Uraa. Da, niciun semnul exclamării, e în mod voit, las interpretării entuziasmul meu pretins. Sau nu. Dar se făcuse deja iunie și iulie era după colț. Iar eforturi depuse sub presiune nu au dat niciodată roade la mine. Am ales până-am cules, se potrivește de minune cu ceea ce mi se întâmplă în astfel de situații extreme. Și iar am început. Aia nu, cealtă hm, astalaltă whatever, tot rulând cursorul de mă dureau degetele, mi s-a făcut subit dor de nisipurile sus menționate. Știi ce-mi lipsește de câțiva ani, i-am sondat eu curiozitatea boss-ului. Să avem două săptămâni cu plaje din alea adevărate. Nu ca-n Creta, sau ca pe coasta de Azur sau ca în sudul Spaniei, nici negre ca-n Tenerife. Din alea albe, de te dor ochii, cu puieți de maquis care se strecoară, mirific, printre granulele de siliciu. Din alea interminabile. De nu le vezi capătul. Sau străjuite de stânci roșcate, maquis adulți și eucalipți, golfulețe paradisiace. Păi, hai. Păi, unde? Sardinia? Ha! Evident că m-am scuturat un pic. Aproape desumflată la sugestie. Bine, hai, mergem.

Și iată-ne iar la drum, degeaba scuipasem în sân că noi cu mașina nu mai (deja era history genu ăsta de călătorit), avem și noi o vârstă, alte standarde, zici că am ținut morțiș să copiem la indigo ultimul nostru traseu înspre insulă. De vină au fost grevele de la serviciu boss-ului, că nu a contat că avem pile, dar să fi auzit că mi se anulează zborul ar fi fost prea mult pentru mine.

După 12 ore de șofat, escală la Genova și o noapte pe feribot, am ajuns mintenaș la Arbatax, un punct de coastă plasat pe la mijlocul hărții, la est. Acolo chiar nu mai fusesem. Și asta a fost Italia numprul doi, ce să mai spun.

Am jurat că nu mă întind, așa că nu mai intru în amănunte. Doar că am constata ceva diferențe față de amintirile mele. Fo instance, a devenit populară insula. Și e aglomerată ca și…Grecia. Pulberea aia de siliciu atât de preaslăvită, albă, care decorează majoritatea plajelor sarde era greu de observat printre atâția oameni adunați pe metru pătrat. Ferice de mine că am avut ocazia să trăiesc și altfel câteva zile când am coborât în sfârșit pe plaja mică, iconică a satului, unde merg cu precădere localnicii. Și mă lăsasem greu convinsă de boss care înota diminețile, la prima oră, cu acel decor idilic în lateral, de nu-ți mai venea să te dai dus. El îmi tot spunea și eu tot nu-l credeam, bine lenea avea rolul ei în această discuție, până când am învins-o. Și nu am regretat. Apoi incendiu după incendiu car ene gonea de pe plajă, puțină groază sădită, plaje mișto, plaje mai aglomerate, plaje de ajuns cu barca, Sardinia all around. Parcă mai multe gunoaie la marginea drumului. Atunci am realizat cu dezamagire că nici insula asta nu mai e ce a fost acum 10 ani, odată ce-a fost și ea asaltată de către estici. Overall, o alegere bună.

Ehe și vine ultima excursie. Că de abia întorși acasă și luați de nas de o ploaie din aia care nu prevestea nimic bun, poate doar un început de toamnă, m-am panicat. Dar noi mai stăm mult pe-aici? Ce zici de niște Alpi austrieci ca pe vremuri? Păi, hai. Nici că speram așa aprobare fermă.This time, doar noi, bătrânii, merităm și noi o evadare de sfârșit estival. Deja anticipam, se întâmplă să știu regiunile cele mai spectaculoase din rezervațiile lor, deja mă vedeam străbătând munții, prânzul frugal de la cabanele lor rustice, ce mai, eram deja acolo cu mintea. Și am și găsit câteva opțiuni. Fie Krimml, ah, Krimml și cascada aia trepidantă, Salzburg și cochetăriile lui, de ce nu, întrega arenă Zilertal, totul era la îndemână. Și a venit boss de la servici într-o zi, că, ce zici de Zermatt, în Elveția? Păi, zic că-i scump ca naiba, mi-a trecut mie prin cap, dar dacă vrei. Vreau, că tot avem ștampila aia în parbriz pe anul ăsta. Adică se potrivea de minune că plătisem taxa de 45 de euroi când traversasem Elveția cu o lună înainte să prindem feribotul spre Sardinia. Am șters fără elan toate amintirile vechi cu Austria și m-am apucat de treabă. Zermatt e mișto, sus de tot, pietonal și…și mai mult, accesat doar cu trenul electric, ce mai o oază de aerosoli. Ehe, dar clima, clima ne-a deplasat și de la planul ăsta bine conturat. Se anunța frig, nori și nu? Nu voiam noi să fugim de ploaie? Păi ce facem? Cumva mi se luase de munți. Mi-era nu știu cum să mă întorc la Austria. Și m-a izbit inspirația. Băi, dar ce ar fi să combin dragostea mea ultimă, apa, cu niște formațiuni geologice înalte? Cum ar fi? Cum ar fi un lac care începe cu L, în Elveția (Locarno, Lausanne, Lucerne etc), sau, de ce nu, unul care începe cu orice altă literă, din nordul Italiei (eventual același din Elveția, dar care-și schimbă numele, ca lupul părul). Prin eliminare, lacul Como a câștigat premiul cel mare. Vorba aia de mai devreme: something new, something blue… Nu chiar albastru, lacul fiind verde întunecat, cu reflexii negre. So be it!Și așa am ajuns în rata asta care mă zdruncină din toate încheieturile. Dar ce priveliști, când ieși din conserva asta arhaică, da’ ceva memorabil pentru o luuuungă perioadă de timp.

Și așa am ajuns să iubesc Varenna. E o poveste cu totul inedită, pe măsura fabulosului oraș costier care mi-a răpit sufletul forever. Și-au făcut loc și Bellagio cel faimos, Mennagio, fie el doar și pentru vederea aia de carte poștală pe care-am avut-o de pe terasa camerei de la hotel, hai, și Como, pentru the best minuscul restaurant din oraș, găsit de boss, apreciat la superlativ de mine și cu certitudine căutat de cei care caută impresii cu iz de localnici.

 

 

 

 

 

Posted in Piatră de hotar

Piatra de hotar și-a avut lansarea la Bruxelles

Volumul meu de povestiri și reflexii, Piatră de hotar, apărut de sub tipar în luna martie a acestui an, a evadat în Belgia. Nu a avut mult timp la dispoziție să dospească, cum orice carte care vede lumina zilei, trebuie să-și înceapă parcursul prin lume pentru a căpăta cât de cât un ecou. Și cum povestirile și reflexiile conținute au fost scrise la Bruxelles, după prezentarea de debut de pe 22 martie 2019, din Brașov, care a fost un soi de botez al ei și o rampă de lansare în același timp, a sosit vremea să fie aduse și în fața cititorilor români din diaspora.

Credeam că nu voi mai avea emoții. Credeam că într-un fel mă vindecasem după prima experiență a unei lansări de carte, cea din luna martie. Am fost chiar eu surprinsă, însă, să constat că, odată stabilită data și detaliile evenimentului (18 mai 2019, vernisaj, prezentare de carte și concert de jazz), am realizat că nu voi scăpa niciodată de emoții.

Firești, se infiltrează și uneori domină, dar cum ar fi dacă nu ai fi înconjurat de oameni dragi, de persoane talentate, de organizatori extraordinari, oare? Eu, una, nu știu.

[…]

Continuarea se găsește aici.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

O altă lume

Watch out! Echilibru perfect al minții și al corpului. La clubul regal din Bruxelles atmosfera este ca smulsă din altă epocă. Aici, timpul a înghețat. Pereții vorbesc. Țintele amuțesc. Arcașii au simțurile toate activate. Eu scriu. Aici, scriu cel mai bine. Ascult muzică în căști și scriu bine. Aici inspirația dintre pereții decorați cu personaje existente ale casei regale belgiene, cu precădere, dar și ale altor monarhii din lume, vine de pretutindeni. Aici scriu ca și cum timpul a stat în loc.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

O după amiază banală în aparență

Am ieșit într-o doară, fără așteptări. Nu pare nici frig, nici cald. Nu durează mult până ajung la liziera pădurii, câteva străzi laterale pline ele, în sine, de poveste. Ritmul nu e nici alert, nici leneș. Mă opresc din loc în loc.

Azi e pentru copacii în floriți. Nu case, nu ferestre, nu trotuare pietruite. Chiar și pe malul lacului dinspre pădure, cireșii au pocnit. Între timp îmi dau seama că e cald. M-am îmbrăcat nepotrivit. Norii palizi lasă câte o rază să traverseze. Cât să creeze impresia de baie de lumină. Tandră. Delicată.

Azi este pentru crengile încărcate de alb, roz, roz palid. Azi este doar o secvență de aprilie.

Posted in Piatră de hotar

O lansare de carte de poveste

Nu ai cum altfel. Oameni dedicați, o energie fabuloasă în atmosferă, atenție la detaliu, contactul uman senzațional, emoția absolut firească, multe zâmbete sincere și răbdătoare, toate acestea s-au cumulat într-un singur loc: Târgul de CArte și Muzică Libris din Brașov. Nu ai cum altfel, decât să simți că ești privilegiat. A fost cea mai faină experiență de până acum, mulțumesc întregii echipe Libris Editorial, Libris în general. Dana Anghelescu, o bucurie și un chip senin, neumbrit de munca colosală a acestor zile, distinsa doamna Valeria Reit, editorul cărții mele, o onoare și o bucurie nemărginită să o pot îmbrățișa și cunoaște în sfârșit, domnul Irinel Merlușcă, un profesionist ireproșabil, Elena Ditu, un spirit organizațional excepțional, și cred că aș putea continua, dar în efervescența după amiezei de ieri, nu am reușit să îmi exprim bucuria sau recunoștința față de întreaga echipă editorială și organizațională Libris. Piatră de hotar a trecut hopul. Sper eu, cu bine. A trebuit să plec cu inima grea, dar cu speranța că a fost doar un început și ne vom regăsi în curând.

Povești la fel de emoționante, povești la fel de frumoase, se regăsesc și în Piatră de hotar.

Las să curgă în imagini povestea lansării de carte, o înșiruire de emoții intercalate cu zâmbete.

r

Posted in Piatră de hotar

Când ești susținut totul devine mai ușor

teachers-desk-art-6fdf7888324132aeNu degeaba se spune că atunci când treci prin perioade stresante afli cine te susține cu adevărat. A fost incredibil momentul când am descoperit că există anumite persoane care au crezut în mine dinainte să fac pasul acesta mare. Să mă arunc în gol. Să parcurg drumul și să dau de acea Piatra de Hotar inerentă oricărui parcurs. Și a fost cu atât mai emoționant să le citesc în ochi sau în rândurile adresate mie, cu cât mă crezusem singura angajată în această aventură. Astăzi este momentul lor, în gândurile mele, sunt mulți, posibil că nu îi voi reuși niciodată să-i menționez pe toți, dar îi port în mine și simt că zilele următoare vor fi dedicate lor, deși nu vor fi prezenți fizic lângă mine.

În mod deosebit, azi doar două mențiuni.

Acum două zile am fost luată prin surprindere pe facebook de o prietenă dragă, o scriitoare talentată (îmi imaginez cum zâmbește acum, negând acest titlu din modestie, dar eu i-l acord cu excelență), bloggeriță de succes, un om de la care am învățat că să-ți urmezi visurile este la îndemâna ta, nu a  celorlalți, că perseverența dă roade întotdeauna și talentul se definitivează cu fiecare text scris. Îți mulțumesc infinit, Mona! O suprinză din cele mai rare, care mi-a tăiat respirația și m-a lăsat ore bune fără cuvinte. ”Vă invit, cu mare drag, să o descoperiți pe Monica Tonea. Joi, 21 martie, își face debutul literar cu cartea “Piatră de hotar”. Zâmbesc în fața cuvântului debut, deoarece Monica s-a născut scriitoare. Are un dar deosebit de a așeza cuvinte, spre încântarea oricărui cititor. Vreau să vă imaginați cuvântul curat, românesc, care prinde mereu și mereu noi sensuri, storcând din noi reflexii și emoție. Pur și simplu își îndeplinește menirea. Aceasta este scriitura Monicăi Tonea. O scriitoare despre care vom tot auzi! Dacă sunteți din Brașov sau aveți posibilitatea să ajungeți, vă îndemn să nu ratați acest eveniment!”

I-am răspuns, dar nu a fost deloc simplu. Cum să egalez acest elogiu, această recomandare înălțătoare? ”Mona, de dimineață încerc să reacționez, dar sunt copleștiă. Supriza ta mi-a tăiat respirația. Nu mă așteptam. Scriu, șterg, revin… Cum să spun, știi tu ce dar de preț îmi faci? Ești o bucurie și un artist al literelor. Îți mulțumesc dincolo de vorbe, cu toată emoția mea. Sper să fiu la înălțimea cuvintelor tale extraordinare. Ai știut mereu să mă susții.

Și iată, că alte două zile mai târziu, astăzi, o altă bloggeriță talentată, care, din punctul meu de vedere și-a făcut o reputație în această lume a literelor, fiind întotdeauna alertă și conectată cu lumea literară contemporană și nu numai, mi-a adus bucurie în suflet prin extraordinara ei recomandare. Din nou, am citit în rândurile ei acea încredere în mine, care-mi dă aripi. Nici Dianei nu am știut cum să-i mulțumesc, pentru că atunci când ești luat prin surprindere ai senzația aceea de amețeală care te debusolează. Te sperii și te bucuri deodată. I-am mulțumit, așa cum am simțit, din adâncul inimii!

Voi zbura pe 21 martie spre Brașov, unde va avea loc, cum am mai spus, lansarea Pietrei de hotar, cu inima ușoară, știind că am susținere necondiționată. Și promit să revin cu povești frumoase! Până atunci, cartea poate fi comandată de pe librăria online libris.

De altfel, vă mulțumesc pentru că-mi sunteți aproape, că nu vă plictisesc (sper), că îmi acceptați hachițele, că Piatra de hotar în care am adunat povestiri și reflexii va fi probabil răsfoită cândva de fiecare din voi și asta mă va onora într-adevăr, mai mult decât orice!

 

Posted in Piatră de hotar

Pe drum cu piatra de hotar

Nu știu cum e la alții, dar la mine se face simțit un carusel de emoții. Astăzi am primit banner-ul acesta de la editură și mă simt ca un copil aflat în fața vitrinei cu jucării. Mă mir, mă minunez și tânjesc după tot ce e expus. Este incredibil că am ajuns în punctul ăsta. Și totuși am ajuns. Când privesc în urmă, pare că am parcurs o cale lungă, de neîntors.

Între timp, am mai căpătat niște experiență, am colaborat cu oameni interesanți, am dus la bun sfârșit un lucru și în scurt timp obiectul cel mai de preț pentru mine în acest moment va fi în mâinile mele uimite. Voi putea să-i dau paginile una după alta, voi simți mirosul proaspăt, inconfundabil, al hârtiei de abia ieșită din tipografie și-mi voi trece degetele peste titlu, probabil tot ca un gest de neîncredere: am făcut-o eu și pe asta?!

P.S. Am făcut-o! Mult a fost, puțin a rămas. Dragii mei brașoveni (și nu numai), tare m-aș bucura să vă am aproape la Târgul de Carte și Muzică Libris, pe data de 21 martie, după amiază. Pentru cei interesați, ora precisă o voi comunica zilele următoare.

 

 

Posted in Fotografii, Ipostaze

Anotimpurile unei zile de martie

M-am trezit relativ devreme. Ploaia bătea în geam. Dacă vântul n-ar fi suflat în rafale, nici nu o auzeam. Doar că lovea periodic în geam, ca o aducere aminte.

Un gri dens pusese stăpânire peste dimineața proaspătă deși ploaia stătuse. Mi-am spus, ”încă o duminică întunecată”. Și am ridicat din umeri cu resemnare, începusem să uit cum arăta o zi luminoasă. După nuanțe, după vânt, după aerul rece, putea fi la fel de bine iarnă sau toamnă. Lumina filtrată nu prevestea nimic bun.

Nu știu cum m-am învârtit prin casă, dar am încercat să ignor măzărichea dezlănțuită deodată, șuierul ce voia parcă să smulgă acoperișul, tulburarea aceea duminicală. Triumfător, reușise să împrăștie norii între timp. Și eu nu observasem. Se făcuse prânz și primăvara înviorată răspândea lumină. Aceeași zi, stări în opoziție. Dar, știam că următoarea secvență de ploaie nu avea cum să întârzie. Așa cum dăduse norii la o parte, vântul îi va regrupa fără tăgadă. Totuși, am stat nemișcată sub razele calde. Doar adierea puternică mă înfiora.

Și nu a întârziat. Douăzeci de minute mai încolo, nu mai distingeai nimic pe geam. Doar stropi repezi, amestecați cu gheață măruntă. După amiaza a continuat așa, intercalat. Singura permanență fiind vântul activ. Spre seară s-a mai potolit, dar era rece în pofida celor zece grade afișate de termometrele înfrigurate. În această perioadă soarele apune punctual la 18:38. Ca toate serile dinainte de crepuscul pe aici pe la noi, ziua se destinde, luminozitatea se mărește, norii se dizolvă. Nu contează că după ce dispare la zenit soarele și vine întunericul, toate o iau razna. Vânt, ploaie, frig… Din cauza asta adeseori uit că e seară, prin toate geamurile pătrunde lumina efervescentă, vie, amăgitoare. De înserare atipică. Apoi soarele a coborât spre vest și a lăsat în urmă culori roșiatice. Undeva în stânga cerul devenise glorios. Se întunecase treptat, lumina devenise difuză, ca minute mai încolo să facă loc unui semiîntuneric grăbit. ”Gata”, mi-am spus, ”a mai trecut încă o zi de martie amestecat”.

Am intrat în casă și am aprins lămpile din camera de zi. Una lângă mine unde voiam să scriu pe canapea, una lângă fereastra dinspre grădină, alta mai jos, înspre șemineu. Simțisem nevoia de lumină suplimentară. Mi-am tras laptopul pe genunchi, dar cu coada ochiului am distins un joc de ireală frumusețe. Pasteluri, un flux de lumină aparte. ”Lumină? De unde?” Doar soarele plecase sub linia orizontului, lăsând locul obscurului. Am pus deoparte MacBook-ul și am fugit afară. În grabă am uitat să sting luminile din casă. În scurt timp deveniseră inutile în acel spectacol nemaivăzut. Mi-a fost greu de crezut că imaginea de sus s-a transformat pe nesimțite în această lumină diafană.

Ceva mai devreme, când eu vorbeam de sfârșituri glorioase, mă înșelasem. Era doar un banal apus. Ați stat vreodată să vedeți ce urmează? Nu se lasă mocnit întunericul precum am crede. Vine cu forță, buimăcitor, o lumină care vorbește în cele mai ireale culori. Durează prea puțin, riști să întorci capul, să te apleci să-ți legi șireturile și când te ridici, să fie deja noapte. Dacă ești atent însă, dai cu ochii de o lume din vis poate, sau copiată dintr-un alt Univers. Unul mai viu, mai dens, unul care ți se arată într-o fracțiune de secundă doar. După penumbra molcomă, nicicum glorioasă, mea culpa, m-a scos din casă manifestarea asta ireală. După, nu înainte.

Așa-i aici, imediat ce cade întunericul, în câteva minute zăpăcitoare, poate reveni lumina smulsă din sfere îndepărtate parcă. Așa-i aici, o zi poate cuprinde toate sezoanele.

Posted in Piatră de hotar

Piatră de hotar

Drumuri sincopate, drumuri anevoioase, drumuri line, am fost cu toții pe acolo. Întrebarea este, ce faci când ajungi în dreptul unei pietre de hotar? Ocolești piedica și înaintezi, te oprești să privești dezorientat în urmă, renunți? 
S-a făcut anul de când am început lucrul. Un an influențat de emoții puternice, de pierderi care mi-au amorțit mintea și simțurile, dar în final s-a concretizat în ceva frumos, în ciuda obstacolelor. Piatra mea de hotar a plecat în tipar zilele acestea, fără cale de întoarcere.
Voi reveni în scurt timp cu detalii, am multe mulțumiri de adus, mulți oameni extraordinari care s-au implicat și m-au susținut. Până atunci, dau drumul în lume coperții concepute cu măiestrie de domnul Irinel Merlușcă.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

13 februarie

Pace de februarie. Fiecare minut anunță ceva. Fiecare oră se dilată, făcând loc timpului să se strecoare. Ieri ziua era mai scurtă. Azi s-a mai prelungit cu o clipă. Întunericul e înghițit de lumină. E februarie împreunat cu martie. Și nu e deloc devreme pentru înlocuriri, pentru desăvârșiri, pentru schimbări. Așa e în sufletul meu, o glindire de moment, o intercalare. Un nor culcat pe apă liniștită, un crâmpei de căutare. Neterminată. Când te oprești din căutat? Niciodată. Cu atât mai mult se face loc pentru minute, ore, zile, luni ce dau năvală să schimbe vechiul cu ce e nou.

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Și brusc tăcerea a predominat

[…]Mi-am scos pipa și-am contemplat o secundă ideea de a o aprinde. Eram sleit însă. Nu știu când s-au amestecat, …che vuole questa musica, stasera/che mi riporta un poco del passato/che mi riporta un poco del tuo amore/che mi riporta un poco di te…și vuietul inexplicabil apropiindu-se vertiginos de locuința noastră aflată la marginea Vaticanului. Și brusc, tăcerea a predominat. Umbrele s-au diluat, aerul s-a disipat, liniștea a întrepătruns zgomotul. Am rămas pe retină cu un fald al rochiei albe, valijoara gramofonului și-o exaltare veche. […] Textul integral pe Bel-Esprit

Posted in Piatră de hotar

Când te întâlnești cu un personaj imaginar

Apelez la mijloacele de transport în comun extrem de rar spre deloc. Dar mi-e silă să conduc în centrul Bruxelles-ului, așa că uneori mă văd nevoită să iau metroul. Ce uimită am fost să-mi întâlnesc personajul meu preferat în tren. Creat de mine, rupt din cea mai adâncă imaginație, neinspirat de nimeni și nimic. Și totuși există, pentru că eu i-am dat viață, așa am crezut până am observat-o degajând energie împrejur. M-a intimidat și atras deopotrivă. Acum exista dincolo de pagini și asta poate fi năucitor. N-am rezistat tentației, întâmplarea era prea ciudată ca să rămân de piatră. I-am furat chipul. Cumva a știut ce fac. Cred că era obișnuită cu astfel de reacții. Fără să aibă cunoștință că este personaj de carte, emana acea încredere deosebită în frumusețea ei iconică. Heloisa…fullsizeoutput_1af3

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Ninge mărunt peste sufletul meu

Ninge mărunt. La o privire neatentă, poate trece neobservat. Ceea ce s-a și întâmplat. E puțin trecut de 7. Deși înconjurată de ferestre, afundată în fotoliul mascat de penumbră, beau cu guri lacome prima cafea din zi. Nu mai știu de ce mă ridic. Mă aplec un pic și cu ochii mijiți scrutez întunericul. Da, e alb dispersat peste tot. Oftez. Acele două stări predominante mai vechi se activează iar. Un dor. Nu de ger, nu de senzația de ud care traversează mănușile permeabile dacă petreci mai mult timp în zăpadă. Un dor de liniște. De răgaz. Visarea mă uită acolo în cadrul ferestrei. Contemplez gânduri, le răstălmăcesc. Ninge imperceptibil, doar minutele trecute îmi permit să constat că s-a mai adăugat un strat fin peste omătul depus înainte. Când ninge cu fulgi mari, modelați fiecare după celula sufletului lor, le pot urmări dansul. Viscolit sau nu. Sunt rari și expuși ochiului curios. Așa, mici și deși, îi pot confunda repede cu stropii de ploaie. Mă concentrez și disting densitatea lor aparte. Albul lor pregnant. Molecule grăbite să acopere pământul, cugetul, dorul. A doua stare e de revoltă. Iar ninge! Nu vreau. Latura mea pragmatică. Trebuie curățat trotuarul. Și mai mult, trebuie să șofez printre alți șoferi neantrenați cu fenomenele de sezon. Cea din urmă e acaparată de prima. Mai mult caut răgazul decât neliniștea. Mă desprind doar pentru că se ițește un gând. Să ies. Să dau zăpada jos de pe mașină. Doar un pretext, știu.

Neonul din stradă revarsă lumină arămie în parcare. Ascult câteva clipe zgomotul inconfundabil al unor cauciucuri decise să tranșeze asfaltul înzăpezit. În rest, tăcere străpunsă de clinchetul vag al fulgilor mărunți ce se contopesc cu zăpada așternută într-un strat făinos pe mașina neagră. Mă îmbucură amestecul organizat. Alb și negru. Mă duce cu gândul la împăcare. Regret că plănuiesc să perturb acea armonie. Nimic nu e înghețat. E doar pulbere presărată. Îmi simt părul invadat de fulgi care se transormă în apă la primul contact cu căldura emanată de corp. Mi-am tras mai devreme haina peste pijama și mi-am înfundat picioarele goale în après-ski -urile de lângă intrare. A fost inutil. Aș fi putut să ies desculță-n zăpadă, doar în pijama. Ninge atât de liniștit, încât îmi aud ecoul inimii. Nu simt frigul, nu simt gradele joase. E doar mistuire de senzații totul.

Ninge. Ninge mărunt peste sufletul meu.

Posted in Fotografii, Ipostaze

Jurăminte

Îți amintești cum îți spuneam că lebedele se leagă pe viață. Nicio fibră a lor nu trădează. Nu știu ce înseamnă trădarea. Și tu zâmbeai și te bucurai nu pentru că lebedele își jură eternitate, ci pentru că eu știam asta. Îți plăcea să mă asculți doar.