Posted in Călătorii, Ipostaze

Când mi-e dor de un peisaj lunar

Eu vara nu dorm. Pe bune, nicio o aluzie la cântec, eu vara nu dorm. Am timp de dormit în restul anului, cine s-a mai auzit să doarmă atunci când e prins în angrenajul vieții. Dacă aș trăi la tropice, dar cred că ți-am mai spus asta, cred că aș suferi constant de insomnii. Dar din acelea, delicioase, când nu te mai saturi de lumină, de nisip încins, de zgomote venite dinspre ocean. Nu trăiesc, completez eu mofluză. Până una alta, trăiesc dintr-o vacanță în alta. În restul timpului hibernez. Degeaba insiști că și în restul timpului se întâmplă lucruri fantastice, dă-mi voie să te întrerup de pe acum. Sunt doar episoade care să-mi trezească anumite reacții, bine, fie, să-mi întrețină emoțiile ce se lasă pe tânjeală, că aici e frig, că aici nu-mi place, că acolo merge toată lumea… Din motive pe care le știi, am lăsat cumva în voia sorții destinația de vacanță a acestei veri. Nu mă simțeam în stare să iau o decizie, blocajul pornind de la frământările mele cele mai recente. Mi-era greu să mă desprind, dar plecarea se impunea ca o necesitate. Aici m-aș fi topit de dor și conștientizarea că mi-am pierdut reperele care țin un om ferm pe pământ (exceptând cele pe care le construiești pe parcurs, cuplul, familia, etc.). Da eram debusolată, încă mai sunt. E crunt să nu mai ai părinți…

Intuind alunecarea mea, m-a încurajat și mi-a dat mână liberă să aleg. Iunie se instalase deja în nuanțe spelndide chiar și aici. Aproape mă resemnasem, uite ce soare, ce sclipire, ce verde crud, ce nopti albe, ce seri lungi și luminoase până spre 11 noaptea… M-am bucurat ca un copil când am înțeles că se întrezărea plecarea. Febril, am purces la căutări, știi și tu că m-am născut agent de voiaj fără titlu. Am surfat pe paginile tuturor agențiilor de voiaj locale și nu numai, am verificat și comparat prețuri și destinații pe cont propriu, fără intermediari și până la urmă alegerea definitivă începea să capete contur. Ți-am mai spus și-n alte dăți, nu mă dau în vânt după vacanțe concepute de agenții, prefer libertatea, dar ceasul ticăia insistent, atât cel intern cât și cel fixat în peretele de cărămidă din camera de zi. Ca să pleci cu un last minute, implică fie flexibilitate temporară, fie financiară. Într-un fel sau altul, nu le aveam pe niciuna din ele la îndemână. Aveam câteva condiții, să fie ceva nevizitat în trecut, să fie inedit, să ne permită două camere diferite de hotel pentru a acomoda confortabil membrii familiei și să pot observa marea de la geam. Ai să râzi, dar nu mi-a ieșit exact cum vroiam. Tot derulând pagini pe ecranul Mac-ului, se ițea enervant un hotel care-mi rămăsese în memorie din 2004. Da, ceva vizitat deja. Pe orice pagină ajungeam, hotelul cu pricina se strecura și el. Tot luptându-mă să-l ignor, m-a izbit o revelație… Adică, am devenit, așa, mistică și mi-am spus, de ce nu?! Dacă tot insistă… Ce ar fi dacă. Începusem să mustăcesc amintirii. Voiajul nostru nupțial desfășurat cu ceva întârziere din cauza împrejurărilor de pe atunci. Insulele canare îmi păruseră la acele vremuri de un exotism propice cuplului nostru tânăr, dar nu neapărat proaspăt… Devenise deja un standard greu de egalat după revenirea noastră din Tenerife. Fuseseră două săptămâni rupte de timp, inundate de o fericirea beatică, de descoperiri și exaltări variate. Mă refugiam adeseori, de-a lungul anilor în acele trăiri izolate, dar de intensitate maximă. E neinspirat să raportezi un voiaj la altul. Nu poți porni la drum cu acest gen de așteptări prestabilite. Riști să obții …contrariul. De aceea, sfârșisem să cataloghez acea vacanță ca un absolut splendid, dar irepetabil. Prin urmare, mi-am scos din minte insulele canare. Până când destinul m-a bătut pe umăr și nu l-am mai ignorat. Intuiești urmarea, nu? Am rezervat vacanța în Tenerife.

Ca să nu-mi sabotez plecarea, mi-am stabilit niște premize de la care nu m-am abătut. Nu au fost prea multe, cea mai pregnantă fiind aceea să nu mă urc în avion cu așteptări. Să las lucrurile să se întâmple, să mă caute ele pe mine și nu eu pe ele, să las timp să se sedimentezele impresiile fără încercări nereușite de a le modela. Oricum, ceva nou era introdus îm poveste, faptul că eram în patru și nu în doi ca altădată.

A fost, cum să mă exprim, spectaculos. Poate și unde a venit la momentul oportun. Iar cu ochii maturității, am privit insula cu mai multă atenție, fără grabă. Și timpul a stat în loc. Fiecare zi a fost un dar dumnezeiesc, cu clipe, minute și ore expandate. Iar ea, generoasă nu s-a arătat suprinsă. Dimpotrivă, remarcând nevoia mea acută de eliberare, mi-a dăruit fenomenele rare, neobișnuite ale calimei îndrăznețe în această vară, nisip alb adus de vânturi din Sahara ce condimenta atmosfera ca un voal divin, mi-a desenat cu măiestrie nori denși pe fundalul oceanului printre apusuri cochete, mi-a șoptit cu briză inundată de sare marină și și-a schimbat nuanțele deja cunoscute, cu eleganță inocentă.

Ți-a ajuns deja la urechi că mulți privesc cu suspiciune arhipelagul, prea aproape de Africa, prea arid, prea vântos, prea plin de britanici gălăgioși…. Nu există prea în ceea ce îl privește. Poate doar prea frumos. Și tu știi că eu nu sunt darnică cu laudele și mă împiedic de tot felul de detalii care scot în evidență partea mai ascunsă și neplăcută a lucrurilor. Aici m-am simțit ca aparținând. Nu, nu m-aș muta acolo, dacă asta îți trece acum prin cap. Dar aș evada de nenumărate ori, în reprize diferite. Iarna în special. În Tenerife te poti bucura de o primăvară eternă și cum să nu fie pe placul meu?! Te miri, știu, sunt o contradicție, când îmi încep relatarea cu ”dacă aș trăi la tropice…” Locurile acestea îmi trebuie când am nevoie mai mult. Când sufletul îmi strigă după oceanul neîmblânzit, când calima îmi lipsește, când ambarcațiunile cu vele ancorează să mă aștepte pentru un pasaj spre altă insulă din arhipelag, când iarba crudă de acasă este prea rece pentru a păși desculță și gândurile mă poartă spre nisipul vulcanic ars de soare. Când mi-e dor de un peisaj lunar, când lava stinsă și uscată de secole mă cheamă să fiu  acolo la poalele vulcanului singuratic. Doar el și cu mine, într-un tête à tête tăcut.

Vezi, îți tot povestesc și vreau iar să fiu acolo, să îmbrățișez apusurile lente care refuză să coboare și să plece, să scrutez orizontul incert, să zâmbesc cactușilor gigantici, să merg în urma piraților prin sate de munte, pe cărări uitate între timp, să ascult albatroșii țipând strident deasupra apei, să râd în hohote cu delfinii sau să ațipesc cu balenele pilot. Vorbesc și realizez cât îmi lipsesc toate…

Advertisements

2 thoughts on “Când mi-e dor de un peisaj lunar

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s