Posted in Piatră de hotar

Iar Italia? Sau lipsă de inspirație

Când îți petreci 3 vacanțe pe an în Italia, și anul încă nu s-a încheiat, înseamnă că, ori ești amorezat de dolce far nientele lor, ori norocul pur a ales cizma ca destinație. Oricare din variante, cred ca mi-am făcut plinul pentru…hai, sa nu promit nimic, până la anu’.

În momentul ăsta traversez lacul Como dinspre orașul omonim spre Menaggio, perla minusculă a regiunii unde avem stabilită baza pentru câteva zile. Ai câteva opțiuni de traversare pe apă, bașca traseele terestre care includ trenul, un soi de titicar și funiculare de ici colo. Mașina nu e necesară, prin urmare de când am plasat-o în parcarea subterană a hotelului, nici că am mai apelat la ea. La dus am luat un feribot de dimensiuni mici, lent, un fel de tramvai (prima comparație venită în minte) care oprește din stație în stație într-un zig-zag zăpăcitor. Pentru cine nu știe geografia locului, lacul este un Y întors în jos. Cele 3 brațe, plus peninsulele și niște insulițe adiacente, sunt presărate cu orașe spectaculoase de coastă, iar distanța dintre Como și Menaggio este una considerabilă. Navele astea lente sunt dotate atât cu locuri pe punte cât și în interior, amenajate cât de cât decent și curățel. Vine de la sine că experimentezi la prima mână senzațiile, dacă prinzi loc pe punte. Cum altfel, cu așa peisaje epustuflante?!

În toată deruta creată de traversarea amețitoare, de nu mai știam care-i nordul și care-i sudul, a fost o experiență very, very nice. Întoarcerea am prevăzut-o însă cu un feribot rapid. Prima impresie a fost cursă de șoareci, nu mă întrebați de unde. Dar, după ce m-am instalat frumușel și am avut timp să-l studiez până la prima stație, mi-am dat seama că-l supraestimasem în imaginația mea. De rapid, e rapid. Turuie motoarele de numa-numa, vreme în care tu stai frumușel în burta lui și te uiți afară (e un fel de a spune, că oricât te strădui, nu distingi mai nimic) prin ferestrele care au căpătat de-a lungul timpului o mâzgă groasă. În concentrarea mea persistentă, doar, doar captam și eu ceva din peisajul ăla mirobolant, și zdruncinată din toți rărunchii, mi-am amintit brusc de autocarele alea ponosite care ne duceau la grămadă înspre zonele rurale unde făceam obligatoriu practică voluntară. Mda. Nici n-a fost forțată comparația. Excepția făcând-o faptul că nu urcasem din obligație pe feribot. Scaune decrepite, mochetă veche, ușa de la WC mereu întredeschisă dinspre care emanau mirosuri de dezinfectant abuziv, parcă totuși aducea în același timp și cu un CFR la mâna a treia, dotat însă cu aer condiționat la greu. Excesiv.

Cu o oră bună la dispoziție și având de ales între a-mi continua lectura, City of Girls, și a-mi nota ce-mi trece prin cap, este destul de limpede pentru ce variantă am optat. Și așa am realizat că, fără să-mi plănuiesc, anul ăsta am făcut ce-am făcut și am ajuns în Italia de trei ori. Vorba prietenei mele care, exasperată că nu stau pe-acasă vara asta: iar pleci? Tot Italia? Revolta din glas nefiind legată neapărat de destinație, cât de dorul meu de ducă constant. Remarca însă e veritabilă. Iar Italia.

Cum am ajuns în stadiul ăsta e greu și nu e greu de explicat. Depinde mult de modul în care o să-mi expun acum alegerile. Să vedem, n-am nicio idee cât mă voi întinde.

Sicilia a fost o întâmplare întâmplătoare. Ca toate întâmplările, de altfel. Cândva pe la începutul lui aprilie, începusem să mă dau de ceasul morții că nu mă hotărâsem asupra unei destinații de vacanță. Mai erau două săptămâni și-mi trepidau degetele de la picioare de nerăbdare să o iau din loc. Odată ce-am avut aprobarea boss-ului, am purces la investigații pe net, sursa mea eternă de insirație când e vorba de călătorii. Deja-mi deschisese apetitul cu exoticele lui, revenirea din Tailanda,  unde pentrecuse vreo 10 zile în delegație, contribuise la aspirațiile mele înalte (nu de alta, dar mi-era un pic ciudă că nu se aranjase să ajung și eu acolo). Nu mai spun, entuziasmul generat de faptul că tânărul nostru adult avea alte planuri. Traducere: trei persoane, egal mai puține cheltuieli.

Am tocit netul cât m-am documentat. Mexic, aaa, ba nu, Republica Dominicana. Nuuu, Jamaica. Sau poate Maldive. Nope. Din nou Caraibe. Gata, hotărârea nestrămutată, mergem în Dominicană. Dă la boss să facă tranzacția, spune-i să stea în stand by cât scurmam după ultimele info despre vaccinuri, alea, alea, și citesc în diagonală de amărâtul ăla de Zeke. Fir-ar mama lui de țânțar! Și cum sunt nevricoasă din fire, eu care bravez și zic că fac și că dreg, că singura barieră să mă aventurez în junglă, în deșert sau știu eu pe unde, e cea financiară, bat-o vina, că cine a făcut să fie scump voiajul în jurul lumii?! Mda. Nu. Alta este ea piedica. Zekele pe mine nu mă afecta per se, dar junioara oare era aptă?, am meditat eu atunci. Nu era, din punctul meu de vedere nevrotic, dacă vrea să aibă copii la un moment dat? Nu scrie aici negru pe alb că fetele și femeile însărcinate să se ferească? Hei, boss, m-am răzgândit, a sunat vocea mea în telefon jumătate de oră mai târziu. Zeke-mi cam încurcă planurile.

Una peste alta, am purces la alte căutări mai…europene. Cu o doză de frustrare, dar neconsolată fiind, nu am gândit rațional și când am picat în același preț, nici n-am mai clipit. Sicilia! Fie! E ceva nou, insulă, climă blândă, n-o fi așa de rău. Normal ar fi fost să am o cu totul altă reacție, să mă mirde exemplu de faptul că o vacanță în Europa costă la fel de mult ca-n Caraibe. Dar, bine, s-au mai văzut și lupi mâncați de oi.

Sicilia a fost mișto. N-am regretat nici o clipă alegerea pripită. E something elsedecât ce-am văzut pe continent, altceva decât surata ei mai mare, Sardinia. Sicilia este prin definiție exotică, doar nu o preaslăvea Goethe degeaba, cu miresme autentice, priveliști greu de uitat și marea, ah marea… Taormina, to die for, Cefalu, un vis din care nu voiam să mă trezesc, livezile de portocali din Alcantara, dumnezeiești, colțul paradisiac din Oliveri la apus, din alte sfere, Savoca, baza noastră pe stânci care flanchează mediterana, cu barul Vitelli unde se ascundea Al Pacino în binecunoscutul Godfather, ce să mai spun, super mega meseriaș.

Cică-s o romantică incurabilă, dar eu știu că se înșală lumea. Doar idealizez locurile pe unde trec. Sau nu bag de seamă mărunțișurile alea enervante pentru alții, în special dacă sunt doar ceea ce spun, niște abateri, nu regula. Că nu mi-a plăcut Siracusa și nici n-am apreciat gunoaiele din jur (turiștii uneori sunt niște barbari cu care mă lupt să nu fiu asociată, așa că nici în ruptul capului nu sunt turist, no way. Conceptul de traveller, călător parcă sună prea a rătăcitor, mi-e mult mai apropiat), am zis-o atunci și nu mă jenez să o zic nici acum când mă aflu în mizeria asta hurducăită de doi bani.

Mă temeam c-am ales involuntar versiunea lungă, dar, aveți răbdare încă un pic. Promit să fac un fast forward la a doua etapă, luna iulie în Sardinia.

La un moment dat, mă săturasem de insula asta care are cam tot ce-ți trebuie să te simți conectat cu marea și nisipurile albe. Și când spun albe, nu exagerez. Pot adăuga și fine, vânturate de vânturi și care dau impresia ireală de turcoaz transparent apelor. Regiunea asta mediteraneană, dacă nu mă mai crâncenez să precizez că e de fapt marea Tireniană (cu precădere pe coasta ei estică), este una din cele mai spectaculoase insule văzute de mine. Dar, cum spuneam, eram sătulă și o cam ștersesem din listă. La intervale lungi de timp tot revenisem pe insulă, de fiecare dată în alt punct de pe hartă, slavă domnului că e suficient de mare să nu te plistisești și cu peisaje atât de variate, încât nu trăiești cu senzația că dacă ai văzut un loc, ai văzut toată insula.

Anyhow, mă angajasem să găsesc vreo 10 zile bune să evadăm din nordul continentului și pornisem metodic la căutări de concediu, cum face tot omul, tot pe net. Cerințele erau simple: să nu mai fi fost, să aibă o bază bună ca punct de plecare pentru cei cu simțul explorării în sânge (eu) și cumva să ne și placă și nici să nu ne plictisim (varianta îmbunătățită a americănismului ăla: something new, something blue, știți voi, doar că fără promisiuni deșarte). Tinerii se jertfiseră și veneau cu noi. Uraa. Da, niciun semnul exclamării, e în mod voit, las interpretării entuziasmul meu pretins. Sau nu. Dar se făcuse deja iunie și iulie era după colț. Iar eforturi depuse sub presiune nu au dat niciodată roade la mine. Am ales până-am cules, se potrivește de minune cu ceea ce mi se întâmplă în astfel de situații extreme. Și iar am început. Aia nu, cealtă hm, astalaltă whatever, tot rulând cursorul de mă dureau degetele, mi s-a făcut subit dor de nisipurile sus menționate. Știi ce-mi lipsește de câțiva ani, i-am sondat eu curiozitatea boss-ului. Să avem două săptămâni cu plaje din alea adevărate. Nu ca-n Creta, sau ca pe coasta de Azur sau ca în sudul Spaniei, nici negre ca-n Tenerife. Din alea albe, de te dor ochii, cu puieți de maquis care se strecoară, mirific, printre granulele de siliciu. Din alea interminabile. De nu le vezi capătul. Sau străjuite de stânci roșcate, maquis adulți și eucalipți, golfulețe paradisiace. Păi, hai. Păi, unde? Sardinia? Ha! Evident că m-am scuturat un pic. Aproape desumflată la sugestie. Bine, hai, mergem.

Și iată-ne iar la drum, degeaba scuipasem în sân că noi cu mașina nu mai (deja era history genu ăsta de călătorit), avem și noi o vârstă, alte standarde, zici că am ținut morțiș să copiem la indigo ultimul nostru traseu înspre insulă. De vină au fost grevele de la serviciu boss-ului, că nu a contat că avem pile, dar să fi auzit că mi se anulează zborul ar fi fost prea mult pentru mine.

După 12 ore de șofat, escală la Genova și o noapte pe feribot, am ajuns mintenaș la Arbatax, un punct de coastă plasat pe la mijlocul hărții, la est. Acolo chiar nu mai fusesem. Și asta a fost Italia numprul doi, ce să mai spun.

Am jurat că nu mă întind, așa că nu mai intru în amănunte. Doar că am constata ceva diferențe față de amintirile mele. Fo instance, a devenit populară insula. Și e aglomerată ca și…Grecia. Pulberea aia de siliciu atât de preaslăvită, albă, care decorează majoritatea plajelor sarde era greu de observat printre atâția oameni adunați pe metru pătrat. Ferice de mine că am avut ocazia să trăiesc și altfel câteva zile când am coborât în sfârșit pe plaja mică, iconică a satului, unde merg cu precădere localnicii. Și mă lăsasem greu convinsă de boss care înota diminețile, la prima oră, cu acel decor idilic în lateral, de nu-ți mai venea să te dai dus. El îmi tot spunea și eu tot nu-l credeam, bine lenea avea rolul ei în această discuție, până când am învins-o. Și nu am regretat. Apoi incendiu după incendiu car ene gonea de pe plajă, puțină groază sădită, plaje mișto, plaje mai aglomerate, plaje de ajuns cu barca, Sardinia all around. Parcă mai multe gunoaie la marginea drumului. Atunci am realizat cu dezamagire că nici insula asta nu mai e ce a fost acum 10 ani, odată ce-a fost și ea asaltată de către estici. Overall, o alegere bună.

Ehe și vine ultima excursie. Că de abia întorși acasă și luați de nas de o ploaie din aia care nu prevestea nimic bun, poate doar un început de toamnă, m-am panicat. Dar noi mai stăm mult pe-aici? Ce zici de niște Alpi austrieci ca pe vremuri? Păi, hai. Nici că speram așa aprobare fermă.This time, doar noi, bătrânii, merităm și noi o evadare de sfârșit estival. Deja anticipam, se întâmplă să știu regiunile cele mai spectaculoase din rezervațiile lor, deja mă vedeam străbătând munții, prânzul frugal de la cabanele lor rustice, ce mai, eram deja acolo cu mintea. Și am și găsit câteva opțiuni. Fie Krimml, ah, Krimml și cascada aia trepidantă, Salzburg și cochetăriile lui, de ce nu, întrega arenă Zilertal, totul era la îndemână. Și a venit boss de la servici într-o zi, că, ce zici de Zermatt, în Elveția? Păi, zic că-i scump ca naiba, mi-a trecut mie prin cap, dar dacă vrei. Vreau, că tot avem ștampila aia în parbriz pe anul ăsta. Adică se potrivea de minune că plătisem taxa de 45 de euroi când traversasem Elveția cu o lună înainte să prindem feribotul spre Sardinia. Am șters fără elan toate amintirile vechi cu Austria și m-am apucat de treabă. Zermatt e mișto, sus de tot, pietonal și…și mai mult, accesat doar cu trenul electric, ce mai o oază de aerosoli. Ehe, dar clima, clima ne-a deplasat și de la planul ăsta bine conturat. Se anunța frig, nori și nu? Nu voiam noi să fugim de ploaie? Păi ce facem? Cumva mi se luase de munți. Mi-era nu știu cum să mă întorc la Austria. Și m-a izbit inspirația. Băi, dar ce ar fi să combin dragostea mea ultimă, apa, cu niște formațiuni geologice înalte? Cum ar fi? Cum ar fi un lac care începe cu L, în Elveția (Locarno, Lausanne, Lucerne etc), sau, de ce nu, unul care începe cu orice altă literă, din nordul Italiei (eventual același din Elveția, dar care-și schimbă numele, ca lupul părul). Prin eliminare, lacul Como a câștigat premiul cel mare. Vorba aia de mai devreme: something new, something blue… Nu chiar albastru, lacul fiind verde întunecat, cu reflexii negre. So be it!Și așa am ajuns în rata asta care mă zdruncină din toate încheieturile. Dar ce priveliști, când ieși din conserva asta arhaică, da’ ceva memorabil pentru o luuuungă perioadă de timp.

Și așa am ajuns să iubesc Varenna. E o poveste cu totul inedită, pe măsura fabulosului oraș costier care mi-a răpit sufletul forever. Și-au făcut loc și Bellagio cel faimos, Mennagio, fie el doar și pentru vederea aia de carte poștală pe care-am avut-o de pe terasa camerei de la hotel, hai, și Como, pentru the best minuscul restaurant din oraș, găsit de boss, apreciat la superlativ de mine și cu certitudine căutat de cei care caută impresii cu iz de localnici.

 

 

 

 

 

9 thoughts on “Iar Italia? Sau lipsă de inspirație

  1. Eu cred că a fost să fie Italia la triplu anul ăsta, nu din lipsă de imaginație, ci din contră, tocmai ca să îți hrănească ție inspirația. Așa ne plimbi și pe noi printre căutări și tatonări de destinație, emoții și gânduri, decizii și locuri ce așteptau să fie descoperite. Și ce dacă ai mai fost! Important e să revii mereu cu ochii celei care vede pentru prima dată. Vacanță plăcută!

    Liked by 1 person

    1. Deși, dacă stau și privesc doar din perspectiva scrisului, n-au fost deloc productive destinațiile. Dimpotrivă, mi-au luat toată inspirația, dar uneori e bine să trăiești acolo, în moment și să nu te mai strădui să cumulezi una după alta emoțiile și impresiile generate de loc. Mulțumesc mult, Gaby! Am sentimentul că și tu ai o vacanță pe cinste!

      Like

    1. Potecuță, și mie mi-e dor de voi. Sunt însă în impas. Nu numai că am epuizat spațiul pe wordpress și încă nu m-am decis dacă să cumpăr domeniu sau nu, pfff, greu, greu… Și de abia mai am loc să scriu, de poze nu mai vorbesc… În plus, am fost departe de computer vara asta și cu net zgârcit de tot. Și am mai remarcat ceva, nu mai am timp, vreau și visez cum scriu pe blog și nu-mi mai iese. Unde a fugit tot timpul?
      Mă bucur când te mai citesc pe facebook, tu și alți câțiva, că nu sunt mulți acolo, dar mă bucur sincer.
      Mulțumesc!

      Like

      1. Uf, draga mea! Hmm, mă pui pe gânduri cu spaţiul. Ai mai multe poze decât mine, oare? Că eu postez săptămânal la “miercurea fără cuvinte”, plus imaginile fiecărui articol. Oare să depindă spaţiul de la temă la temă? Că mie-mi zice că e 19% ocupat spaţiul. Să nu fie asta cifra reală şi să mă trezesc şi eu cu beleaua asta?
        Îmi pare tare rău că eşti în acest impas. Eu tare mult îţi iubesc blogul, m-aş bucura mult să te pot citi mai departe. Dar ştiu cum e cu timpul, ştiu cum e cu o astfel de decizie aşa că nu zic nimic, tu ştii mai bine ce trebuie să faci.
        Mă bucur că ai avut o vară plină, că ai adunat senzaţii şi amintiri plăcute. Lasă, de net e loc la iarnă, acum e mai frumos pe afară… 😉
        Ai văzut că pe FB intru rar, mă simt cumva ca un străin, nu ştiu de ce. Intru, postez ceva de pe blog şi mă refugiez repede pe blog, aici simt că e …. acasă. 🙂
        Te îmbrăţişez şi îţi doresc tot ce-i mai bun!

        Like

      2. Potecuta, ma mancau degetele sa iti raspund, dar nu a vrut sa ma lase. Cred insa ca ti-am raspuns in minte de vreo 10 ori :). Nu cred ca o sa ai probleme ca si mine, eu l-am incarcat cu poze multe si acum am ocupat 99,9% spatiu. Merge greu, ma sacaie, nu ma pot hotari efectiv si asta imi creeaza o stare de iritare legata de blog. De unde il iubeam ca pe ochii din cap, acum am prins o mica aversiune. Nu e vorba ca trebuie sa cumpar spatiu, dar nu stiu de care, cat si daca merita upgrade la domeniu. Si asa ma framant ca vai, o sa ma uitati cu totii daca nu mai sunt activa. Recunosc, am fost si departe de computer, nu mai am timp sa scriu, nu mai am timp sa citesc, dar sigur, cum spui tu, la iarna sper sa revin la ritmul asta de care vorbesti. Am vazut ca nu esti activa pe fb, stiu ca nu e favoritul tau si intr-un fel bine faci.
        Alt adevar e ca imi lipsiti. Ca as vrea sa stau sa va citesc, sa interactionam.
        Te imbratisez tare!

        Like

      3. Draga mea, să fii sigură de un lucru: nu avem cum să te uităm, asta nu se va întâmpla! 😉
        Sper să se rezolve cumva, tare dor îmi e să te citesc!
        Pe FB, pe pagina de like, postez din poeziile de pe blog. Dar nu stau acolo decât puţin. Răspund comentariilor, postez şi ies, nu mă simt acasă, cum mă simt aici…
        Te pup şi sper să se găsească o soluţie!

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s