Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Destinația finală

Semnalele s-au activat ca la ridicarea cortinei. Gata să țipe alarmant. Universul complota consistent. A stat în loc infinitezimale momente și a ascultat concentrat. Tăcerea i-a vorbit mai mult decât greutatea cuvintelor articulate. Șipotul gândurilor și al dorurilor mele a fost înțeles într-un final. Pe căi ocolite, a venit în întâmpinarea lor. Poate nu era drumul ales de mine, poate nu asta era modalitatea în care voiam să ajung la destinație, dar, cu precădere, providența cunoaște destinația mea finală înainte de a apuca să-mi exprim eu intenția. Universul știuse dinainte. Și cumva, m-a avertizat că el stă mereu la pândă. Să nu cumva să uit. Mi-a dăruit. Necontenit, a venit înspre mine, gesticulând frenetic. De câte ori nu l-am înțeles! De câte ori l-am dezmințit! De câte ori m-am răzvrătit! Nu întotdeauna e blând. Adeseori m-a smuls de pe axa mea. A șușotit, m-a chemat și m-a alungat, după caz.

Câteodată sunt orbită. De multe ori am închis ochii, ca o respingere. În ultimul timp am învățat să-l ascult cu atenție. Cu aviditate, îi sorb semnalele. Sunt peste tot. Gata să răbufnească. Ai grijă, îmi comunică surd, ai grijă cum te învârtești în lumea asta largă, să nu amețești! Și-n trecut mă avertiza. Dar arogantă, îl ignoram. Din seara aceea ca un zbor intergalactic deasupra țărmului nordic al unei mări încercate, am început să-l ascult… Cu tălpile adâncite în nisipul alb și fin, prinzând rădăcini. Mulțumesc, universule mare! Chiar și așa, întortocheat cum ești, te iubesc!

Advertisements
Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Teide, vulcanul naște arhipelaguri

Sunt câteva momente în viață când te simți mic față de grandoarea lumii. Când înțelegi că este binecuvântată prezența ta pe pământ. Când te oprești o secundă din alergarea sufletească după himerele obișnuite și privești cu ochi larg deschiși desfășurarea întregii lumi la picioarele tale. Nu am fost pe lună și probabil nici nu o să ajung. Dar am oare nevoie de un voiaj interstelar pentru a mă delecta cu frumuseți nemodelate de om, cu peisaje abstracte ca smulse din imaginație, cu atmosferă rarefiată și îmbătătoare?

fullsizeoutput_14f3fullsizeoutput_1463fullsizeoutput_1465fullsizeoutput_1459fullsizeoutput_147ffullsizeoutput_1451fullsizeoutput_145bfullsizeoutput_1467fullsizeoutput_1453fullsizeoutput_141bAsta a fost prima impresie când am ajuns prima oară în 2004 mai întăi la poalele vulcanului activ El Teide și, în scurt timp, undeva la altitudinea de 2700 de metri. Lăsând la o parte sentimentul unic că totul e trecător, că într-o secundă totul s-ar putea nărui. Teide reprezintă forța rezistentă la intervenția umană. Un martor tulburător, clocotitor al nașterii unui întreg arhipelag. Acum, 14 ani mai târziu, l-am privit cu și mai multă venerație. Acumulase povești noi, dar mut le dăruia înapoi doar prin lava roșcată și uscată de timp, împrăștiată împrejur la ultima lui erupție, în 1909.

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

În habitatul lor natural

Când ajung în Canare, nu-mi imaginez periplul fără să navighez în largul oceanului cu catamaranul. E o experiență rară să realizezi brusc că te afli deasupra unei profunzimi fără capăt, între Tenerife și Gomera. Cum să-ți poți imagina cei 2500 de metri și mai mult adâncime? Este imposibil, dar poate tocmai de aceea, suprafața apei îți murmură cântul ei în nuanțe de safir ireale. Tresari și te întrebi ce ai făcut să meriți această răsplată binecuvântată.

fullsizeoutput_fd9

Cu atât mai emoționant este când străbați puntea nerăbdătoare să ajungi cât mai repede în larg, să te simți în preajma acelor făpturi splendide, de o inteligență impresionantă. În habitatul lor natural, ființe vitale, fericite, libere, delfinii și balenele pilot. Mă doare să le știu captive în lumea noastră strâmbă, în parcuri acvatice, sau omorâte în numele unor ritualuri  barbare cum se întâmplă în Taiji, Japonia sau în insulele Faroe, Danemarca. Când asiști la solemnitatea și bucuria cu care te întâmpină pe tărâmul nemărginit al oceanului, plutind la suprafață, printre tonurile scânteietoare ale acestui profund acvamarin, e realmente un dar divin.

fullsizeoutput_1441fullsizeoutput_fc7fullsizeoutput_fe7fullsizeoutput_feafullsizeoutput_1442fullsizeoutput_fd3fullsizeoutput_143f

 

 

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Masca, Tenerife

Cătunul Masca era o amintire veche, dar nu o puteam ignora. Trecuseră 14 ani de la prima vizită și totuși, timpul și spațiul au rămas nealterate în preajma lui în ciuda micilor modificări aduse de om. Aventura constă în a ajunge la el, șerpuind pe munte, pe drumuri bătute cândva de pirați. Așa s-a născut povestea. Aici se refugiau, în munții Teno. Între stânci poți zări traseele împrumutat de ei altădată. Acum civilizația și-a pus o oarece amprentă și nu mai ești obligat să le accesezi. Asfaltul lucește ademenitor și arcuit în ace de păr spre micul sat muntenesc. Împrejurimile îți taie respirația. Norii care acoperă oceanul mă iritaseră ușor, dar nuanța de mister creată m-a înduplecat până la urmă. Unde începe oceanul, unde se termină cerul? Nu știu…

fullsizeoutput_ef3fullsizeoutput_1472fullsizeoutput_142bageOSJIAR%ycM1dBTd1qYgfullsizeoutput_1429fullsizeoutput_142afullsizeoutput_1427fullsizeoutput_1426fullsizeoutput_13f9fullsizeoutput_1424

Ajunși la destinație, satul de-o palmă stârnește mirări. Atât de mic, atât de izolat, atât de spectaculos. Ai timp să-ți revii puțin în piața centrală, lângă biserica minusculă, Ermita de la Inmaculada Concepción, cum îi spun localnicii. Am profitat de umbra binefăcătoare și am mai cercetat o dată împrejurimile irespirabil de frumoase, apoi am coborât în sat pe sub perdeaua leandrilor purpurii. Restaurantul nu-și schimbase înfățișarea, nici proprietarii… Doar clienții erau alții… Dacă ai noroc și nu e toropeală, reușești să te și încânți de aleile lui pietruite, înguste. Eu visam la un număr mai mic de turiști, să mă pot desfăta mai mult în inima peisajului nealterat.fullsizeoutput_1495V4+Mu5%ZTB6PIqqVYZwHCAfullsizeoutput_1428fullsizeoutput_1496fullsizeoutput_1491fullsizeoutput_1494

 

Posted in Călătorii, Ipostaze

Când mi-e dor de un peisaj lunar

Eu vara nu dorm. Pe bune, nicio o aluzie la cântec, eu vara nu dorm. Am timp de dormit în restul anului, cine s-a mai auzit să doarmă atunci când e prins în angrenajul vieții. Dacă aș trăi la tropice, dar cred că ți-am mai spus asta, cred că aș suferi constant de insomnii. Dar din acelea, delicioase, când nu te mai saturi de lumină, de nisip încins, de zgomote venite dinspre ocean. Nu trăiesc, completez eu mofluză. Până una alta, trăiesc dintr-o vacanță în alta. În restul timpului hibernez. Degeaba insiști că și în restul timpului se întâmplă lucruri fantastice, dă-mi voie să te întrerup de pe acum. Sunt doar episoade care să-mi trezească anumite reacții, bine, fie, să-mi întrețină emoțiile ce se lasă pe tânjeală, că aici e frig, că aici nu-mi place, că acolo merge toată lumea… Din motive pe care le știi, am lăsat cumva în voia sorții destinația de vacanță a acestei veri. Nu mă simțeam în stare să iau o decizie, blocajul pornind de la frământările mele cele mai recente. Mi-era greu să mă desprind, dar plecarea se impunea ca o necesitate. Aici m-aș fi topit de dor și conștientizarea că mi-am pierdut reperele care țin un om ferm pe pământ (exceptând cele pe care le construiești pe parcurs, cuplul, familia, etc.). Da eram debusolată, încă mai sunt. E crunt să nu mai ai părinți…

Intuind alunecarea mea, m-a încurajat și mi-a dat mână liberă să aleg. Iunie se instalase deja în nuanțe spelndide chiar și aici. Aproape mă resemnasem, uite ce soare, ce sclipire, ce verde crud, ce nopti albe, ce seri lungi și luminoase până spre 11 noaptea… M-am bucurat ca un copil când am înțeles că se întrezărea plecarea. Febril, am purces la căutări, știi și tu că m-am născut agent de voiaj fără titlu. Am surfat pe paginile tuturor agențiilor de voiaj locale și nu numai, am verificat și comparat prețuri și destinații pe cont propriu, fără intermediari și până la urmă alegerea definitivă începea să capete contur. Ți-am mai spus și-n alte dăți, nu mă dau în vânt după vacanțe concepute de agenții, prefer libertatea, dar ceasul ticăia insistent, atât cel intern cât și cel fixat în peretele de cărămidă din camera de zi. Ca să pleci cu un last minute, implică fie flexibilitate temporară, fie financiară. Într-un fel sau altul, nu le aveam pe niciuna din ele la îndemână. Aveam câteva condiții, să fie ceva nevizitat în trecut, să fie inedit, să ne permită două camere diferite de hotel pentru a acomoda confortabil membrii familiei și să pot observa marea de la geam. Ai să râzi, dar nu mi-a ieșit exact cum vroiam. Tot derulând pagini pe ecranul Mac-ului, se ițea enervant un hotel care-mi rămăsese în memorie din 2004. Da, ceva vizitat deja. Pe orice pagină ajungeam, hotelul cu pricina se strecura și el. Tot luptându-mă să-l ignor, m-a izbit o revelație… Adică, am devenit, așa, mistică și mi-am spus, de ce nu?! Dacă tot insistă… Ce ar fi dacă. Începusem să mustăcesc amintirii. Voiajul nostru nupțial desfășurat cu ceva întârziere din cauza împrejurărilor de pe atunci. Insulele canare îmi păruseră la acele vremuri de un exotism propice cuplului nostru tânăr, dar nu neapărat proaspăt… Devenise deja un standard greu de egalat după revenirea noastră din Tenerife. Fuseseră două săptămâni rupte de timp, inundate de o fericirea beatică, de descoperiri și exaltări variate. Mă refugiam adeseori, de-a lungul anilor în acele trăiri izolate, dar de intensitate maximă. E neinspirat să raportezi un voiaj la altul. Nu poți porni la drum cu acest gen de așteptări prestabilite. Riști să obții …contrariul. De aceea, sfârșisem să cataloghez acea vacanță ca un absolut splendid, dar irepetabil. Prin urmare, mi-am scos din minte insulele canare. Până când destinul m-a bătut pe umăr și nu l-am mai ignorat. Intuiești urmarea, nu? Am rezervat vacanța în Tenerife.

Ca să nu-mi sabotez plecarea, mi-am stabilit niște premize de la care nu m-am abătut. Nu au fost prea multe, cea mai pregnantă fiind aceea să nu mă urc în avion cu așteptări. Să las lucrurile să se întâmple, să mă caute ele pe mine și nu eu pe ele, să las timp să se sedimentezele impresiile fără încercări nereușite de a le modela. Oricum, ceva nou era introdus îm poveste, faptul că eram în patru și nu în doi ca altădată.

A fost, cum să mă exprim, spectaculos. Poate și unde a venit la momentul oportun. Iar cu ochii maturității, am privit insula cu mai multă atenție, fără grabă. Și timpul a stat în loc. Fiecare zi a fost un dar dumnezeiesc, cu clipe, minute și ore expandate. Iar ea, generoasă nu s-a arătat suprinsă. Dimpotrivă, remarcând nevoia mea acută de eliberare, mi-a dăruit fenomenele rare, neobișnuite ale calimei îndrăznețe în această vară, nisip alb adus de vânturi din Sahara ce condimenta atmosfera ca un voal divin, mi-a desenat cu măiestrie nori denși pe fundalul oceanului printre apusuri cochete, mi-a șoptit cu briză inundată de sare marină și și-a schimbat nuanțele deja cunoscute, cu eleganță inocentă.

Ți-a ajuns deja la urechi că mulți privesc cu suspiciune arhipelagul, prea aproape de Africa, prea arid, prea vântos, prea plin de britanici gălăgioși…. Nu există prea în ceea ce îl privește. Poate doar prea frumos. Și tu știi că eu nu sunt darnică cu laudele și mă împiedic de tot felul de detalii care scot în evidență partea mai ascunsă și neplăcută a lucrurilor. Aici m-am simțit ca aparținând. Nu, nu m-aș muta acolo, dacă asta îți trece acum prin cap. Dar aș evada de nenumărate ori, în reprize diferite. Iarna în special. În Tenerife te poti bucura de o primăvară eternă și cum să nu fie pe placul meu?! Te miri, știu, sunt o contradicție, când îmi încep relatarea cu ”dacă aș trăi la tropice…” Locurile acestea îmi trebuie când am nevoie mai mult. Când sufletul îmi strigă după oceanul neîmblânzit, când calima îmi lipsește, când ambarcațiunile cu vele ancorează să mă aștepte pentru un pasaj spre altă insulă din arhipelag, când iarba crudă de acasă este prea rece pentru a păși desculță și gândurile mă poartă spre nisipul vulcanic ars de soare. Când mi-e dor de un peisaj lunar, când lava stinsă și uscată de secole mă cheamă să fiu  acolo la poalele vulcanului singuratic. Doar el și cu mine, într-un tête à tête tăcut.

Vezi, îți tot povestesc și vreau iar să fiu acolo, să îmbrățișez apusurile lente care refuză să coboare și să plece, să scrutez orizontul incert, să zâmbesc cactușilor gigantici, să merg în urma piraților prin sate de munte, pe cărări uitate între timp, să ascult albatroșii țipând strident deasupra apei, să râd în hohote cu delfinii sau să ațipesc cu balenele pilot. Vorbesc și realizez cât îmi lipsesc toate…

Posted in Călătorii, Ipostaze

Călătoriile mele în Hiperboleea

Nici nu lăsasem bine în urmă peisajele paradisiace ce aparțineau insulei noastre de suflet și imaginile grandioase imprimate pe retină din Toscana miraculoasă, că de abia pășiți pe tărâm nordic, am simțit așa o frământare, încât nimic nu îmi mai trebuia. La prima impresie, niciun lucru nu ar fi trebuit să îmi perturbe starea de bine, Continue reading “Călătoriile mele în Hiperboleea”