Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

O după amiază banală în aparență

Am ieșit într-o doară, fără așteptări. Nu pare nici frig, nici cald. Nu durează mult până ajung la liziera pădurii, câteva străzi laterale pline ele, în sine, de poveste. Ritmul nu e nici alert, nici leneș. Mă opresc din loc în loc.

Azi e pentru copacii în floriți. Nu case, nu ferestre, nu trotuare pietruite. Chiar și pe malul lacului dinspre pădure, cireșii au pocnit. Între timp îmi dau seama că e cald. M-am îmbrăcat nepotrivit. Norii palizi lasă câte o rază să traverseze. Cât să creeze impresia de baie de lumină. Tandră. Delicată.

Azi este pentru crengile încărcate de alb, roz, roz palid. Azi este doar o secvență de aprilie.

Advertisements
Posted in Fotografii, Ipostaze

Anotimpurile unei zile de martie

M-am trezit relativ devreme. Ploaia bătea în geam. Dacă vântul n-ar fi suflat în rafale, nici nu o auzeam. Doar că lovea periodic în geam, ca o aducere aminte.

Un gri dens pusese stăpânire peste dimineața proaspătă deși ploaia stătuse. Mi-am spus, ”încă o duminică întunecată”. Și am ridicat din umeri cu resemnare, începusem să uit cum arăta o zi luminoasă. După nuanțe, după vânt, după aerul rece, putea fi la fel de bine iarnă sau toamnă. Lumina filtrată nu prevestea nimic bun.

Nu știu cum m-am învârtit prin casă, dar am încercat să ignor măzărichea dezlănțuită deodată, șuierul ce voia parcă să smulgă acoperișul, tulburarea aceea duminicală. Triumfător, reușise să împrăștie norii între timp. Și eu nu observasem. Se făcuse prânz și primăvara înviorată răspândea lumină. Aceeași zi, stări în opoziție. Dar, știam că următoarea secvență de ploaie nu avea cum să întârzie. Așa cum dăduse norii la o parte, vântul îi va regrupa fără tăgadă. Totuși, am stat nemișcată sub razele calde. Doar adierea puternică mă înfiora.

Și nu a întârziat. Douăzeci de minute mai încolo, nu mai distingeai nimic pe geam. Doar stropi repezi, amestecați cu gheață măruntă. După amiaza a continuat așa, intercalat. Singura permanență fiind vântul activ. Spre seară s-a mai potolit, dar era rece în pofida celor zece grade afișate de termometrele înfrigurate. În această perioadă soarele apune punctual la 18:38. Ca toate serile dinainte de crepuscul pe aici pe la noi, ziua se destinde, luminozitatea se mărește, norii se dizolvă. Nu contează că după ce dispare la zenit soarele și vine întunericul, toate o iau razna. Vânt, ploaie, frig… Din cauza asta adeseori uit că e seară, prin toate geamurile pătrunde lumina efervescentă, vie, amăgitoare. De înserare atipică. Apoi soarele a coborât spre vest și a lăsat în urmă culori roșiatice. Undeva în stânga cerul devenise glorios. Se întunecase treptat, lumina devenise difuză, ca minute mai încolo să facă loc unui semiîntuneric grăbit. ”Gata”, mi-am spus, ”a mai trecut încă o zi de martie amestecat”.

Am intrat în casă și am aprins lămpile din camera de zi. Una lângă mine unde voiam să scriu pe canapea, una lângă fereastra dinspre grădină, alta mai jos, înspre șemineu. Simțisem nevoia de lumină suplimentară. Mi-am tras laptopul pe genunchi, dar cu coada ochiului am distins un joc de ireală frumusețe. Pasteluri, un flux de lumină aparte. ”Lumină? De unde?” Doar soarele plecase sub linia orizontului, lăsând locul obscurului. Am pus deoparte MacBook-ul și am fugit afară. În grabă am uitat să sting luminile din casă. În scurt timp deveniseră inutile în acel spectacol nemaivăzut. Mi-a fost greu de crezut că imaginea de sus s-a transformat pe nesimțite în această lumină diafană.

Ceva mai devreme, când eu vorbeam de sfârșituri glorioase, mă înșelasem. Era doar un banal apus. Ați stat vreodată să vedeți ce urmează? Nu se lasă mocnit întunericul precum am crede. Vine cu forță, buimăcitor, o lumină care vorbește în cele mai ireale culori. Durează prea puțin, riști să întorci capul, să te apleci să-ți legi șireturile și când te ridici, să fie deja noapte. Dacă ești atent însă, dai cu ochii de o lume din vis poate, sau copiată dintr-un alt Univers. Unul mai viu, mai dens, unul care ți se arată într-o fracțiune de secundă doar. După penumbra molcomă, nicicum glorioasă, mea culpa, m-a scos din casă manifestarea asta ireală. După, nu înainte.

Așa-i aici, imediat ce cade întunericul, în câteva minute zăpăcitoare, poate reveni lumina smulsă din sfere îndepărtate parcă. Așa-i aici, o zi poate cuprinde toate sezoanele.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

13 februarie

Pace de februarie. Fiecare minut anunță ceva. Fiecare oră se dilată, făcând loc timpului să se strecoare. Ieri ziua era mai scurtă. Azi s-a mai prelungit cu o clipă. Întunericul e înghițit de lumină. E februarie împreunat cu martie. Și nu e deloc devreme pentru înlocuriri, pentru desăvârșiri, pentru schimbări. Așa e în sufletul meu, o glindire de moment, o intercalare. Un nor culcat pe apă liniștită, un crâmpei de căutare. Neterminată. Când te oprești din căutat? Niciodată. Cu atât mai mult se face loc pentru minute, ore, zile, luni ce dau năvală să schimbe vechiul cu ce e nou.

Posted in Fotografii, Ipostaze

Jurăminte

Îți amintești cum îți spuneam că lebedele se leagă pe viață. Nicio fibră a lor nu trădează. Nu știu ce înseamnă trădarea. Și tu zâmbeai și te bucurai nu pentru că lebedele își jură eternitate, ci pentru că eu știam asta. Îți plăcea să mă asculți doar.

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Destinația finală

Semnalele s-au activat ca la ridicarea cortinei. Gata să țipe alarmant. Universul complota consistent. A stat în loc infinitezimale momente și a ascultat concentrat. Tăcerea i-a vorbit mai mult decât greutatea cuvintelor articulate. Șipotul gândurilor și al dorurilor mele a fost înțeles într-un final. Pe căi ocolite, a venit în întâmpinarea lor. Poate nu era drumul ales de mine, poate nu asta era modalitatea în care voiam să ajung la destinație, dar, cu precădere, providența cunoaște destinația mea finală înainte de a apuca să-mi exprim eu intenția. Universul știuse dinainte. Și cumva, m-a avertizat că el stă mereu la pândă. Să nu cumva să uit. Mi-a dăruit. Necontenit, a venit înspre mine, gesticulând frenetic. De câte ori nu l-am înțeles! De câte ori l-am dezmințit! De câte ori m-am răzvrătit! Nu întotdeauna e blând. Adeseori m-a smuls de pe axa mea. A șușotit, m-a chemat și m-a alungat, după caz.

Câteodată sunt orbită. De multe ori am închis ochii, ca o respingere. În ultimul timp am învățat să-l ascult cu atenție. Cu aviditate, îi sorb semnalele. Sunt peste tot. Gata să răbufnească. Ai grijă, îmi comunică surd, ai grijă cum te învârtești în lumea asta largă, să nu amețești! Și-n trecut mă avertiza. Dar arogantă, îl ignoram. Din seara aceea ca un zbor intergalactic deasupra țărmului nordic al unei mări încercate, am început să-l ascult… Cu tălpile adâncite în nisipul alb și fin, prinzând rădăcini. Mulțumesc, universule mare! Chiar și așa, întortocheat cum ești, te iubesc!

Posted in Fotografii, Ipostaze

Oglindiri

fullsizeoutput_19b0
fullsizeoutput_19b2

Cele mai adânci oglindiri sunt în sinele a cărui suprafață pare lină. Neclintirea vociferează mai mult decât orice zgomot. Iar uneori detaliile devin prezente doar în reflexie.
Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Brumă

Așa mai zic și eu decembrie. Să-mi trosnească iarba înghețată sub ghete, să-mi înghețe vârful nasului. Să am motive să port mănuși. Chiar dacă pentru două-trei zile cât ține. Că zăpadă sigur nu văd prea curând prin zonă. Mă îndestulez cu bruma asta de poveste.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Joacă de artist – I

Știți cum e, când ai, nu vrei și când n-ai, vrei. Pe principiul ăsta, extrapolând puțin, mi s-a făcut dor de fotografie. Entuziasmul din trecut, când mânuiam noua jucărie sofisticată cu frenezie aproape, schimbând setări după setări, căutând subiecte interesante, s-a diminuat cu timpul. Mă ghidez după preceptul că nu poți excela în toate. Ori le faci pe rând, dedicat până în măduva oaselor, ori mai bine nu te apuci de nimic. Patima fotografiei am lăsat-o deoparte când m-am concentrat pe altceva… Ce m-a acaparat întru totul. În fine, deviez și risc să pierd esențialul. Da, acum m-a lăsat bateria jucăriei. Exact când se trezise în mine nevoia de a activa iar butonul declanșator. Am cărat după mine la Roma obiective uriașe, aparatul în sine fiind o povară reală, încărcător și în fine, întreg arsenalul. Desigur, efort lăudabil, dar dacă-mi făceam lecțiile de acasă, constatam că bateria nu se mai încarcă. I s-a scurs viața, din nefolosire trăgându-i-se obștescul sfârșit. Nu mi-a ieșit prin cale niciun magazin de electronice, așa că patima regăsită a fost stinsă cu tehnologia smartfonului. Vorba lungă, sărăcia… cui vreți. Începusem cu un gând, să vorbesc de subiectele mele preefrate. Nu am prea multe. Caut ineditul în imagini, nu fac compulsiv poze până mă plictisesc. E și solicitant. Stai, când restul grupului se deplasează că e soare arzător, că e frig, că e umed, că, mă rog… și schimbă obiectivul și reglează setările potrivie. Deh, sunt doar amator, nu am eficacitatea unui pro. Da, da, dar tot rămâneam în urmă să surprind clipa aia… Iar mă îndepărtez. Subiectul meu preferat e așa aproape de mine, că dacă aș avea itergat pe retină un senzor de imagine capabil să rețină instanataneul, aș fi deja un Tb (terabyte) plin ochi de captări ce frizează irealul. Pentru mine, cel puțin. Are ceva ce trece divin prin diafragmă, traversând spații și timpuri incomensurabile. Acum câțiva ani mă lăsa să mă joc pe îndelete de-a fotograful. Eram și în plină patimă. După care m-am oprit, din motivele înșirate mai sus… Acum, ca o completare, doar câteva cadre generale, cu peisaje, instantanee din călătorii sau fotografii stradale mi-au ieșit reușite, încât să mă laud. Dar se spune că un fotograf are cu siguranță primele 10.000 și mai mult de imagini captate de o calitate îndoielnică și că de abia mai târziu se îmbunătățește, deci aș fi pe calea cea bună… Ei bine, cu subiectul meu preferat nu prea am dat greș. Am chinuit-o, am sâcâit-o, am certat-o… Stai așa, da exact așa, ah, nu zâmbi, nu, nu, nu, nu închide ochii, ridică bărbia, uită-te în jos, nu respira… și câte și mai câte. Sfârșeam uneori în dispute. Ea sătulă să-mi facă pe plac, eu nemulțumită că nu reușisem să am decât vreo 3 cadre bune după ședințe de ore întregi. Dar a meritat. Într-atât, că acum îmi amintește acele vremuri și-mi propune să reluăm ședințele. De abia aștept! Numai să-mi comand vreo 2 baterii… Până atunci, vă delectez cu câte o imagine pe zi, sau la câteva zile, după disponibilitate, cu rezultatele obținute de-a lungul unei perioade de 2-3 ani. Sunt convinsă că e loc de mai bine, doar eram începătoare. Însă, toate la timpul lor.

Prima din serie, fără ordine cronologică însă:

1MT_4608-1-2
Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Teide, vulcanul naște arhipelaguri

Sunt câteva momente în viață când te simți mic față de grandoarea lumii. Când înțelegi că este binecuvântată prezența ta pe pământ. Când te oprești o secundă din alergarea sufletească după himerele obișnuite și privești cu ochi larg deschiși desfășurarea întregii lumi la picioarele tale. Nu am fost pe lună și probabil nici nu o să ajung. Dar am oare nevoie de un voiaj interstelar pentru a mă delecta cu frumuseți nemodelate de om, cu peisaje abstracte ca smulse din imaginație, cu atmosferă rarefiată și îmbătătoare?

fullsizeoutput_14f3fullsizeoutput_1463fullsizeoutput_1465fullsizeoutput_1459fullsizeoutput_147ffullsizeoutput_1451fullsizeoutput_145bfullsizeoutput_1467fullsizeoutput_1453fullsizeoutput_141bAsta a fost prima impresie când am ajuns prima oară în 2004 mai întăi la poalele vulcanului activ El Teide și, în scurt timp, undeva la altitudinea de 2700 de metri. Lăsând la o parte sentimentul unic că totul e trecător, că într-o secundă totul s-ar putea nărui. Teide reprezintă forța rezistentă la intervenția umană. Un martor tulburător, clocotitor al nașterii unui întreg arhipelag. Acum, 14 ani mai târziu, l-am privit cu și mai multă venerație. Acumulase povești noi, dar mut le dăruia înapoi doar prin lava roșcată și uscată de timp, împrăștiată împrejur la ultima lui erupție, în 1909.

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

În habitatul lor natural

Când ajung în Canare, nu-mi imaginez periplul fără să navighez în largul oceanului cu catamaranul. E o experiență rară să realizezi brusc că te afli deasupra unei profunzimi fără capăt, între Tenerife și Gomera. Cum să-ți poți imagina cei 2500 de metri și mai mult adâncime? Este imposibil, dar poate tocmai de aceea, suprafața apei îți murmură cântul ei în nuanțe de safir ireale. Tresari și te întrebi ce ai făcut să meriți această răsplată binecuvântată.

fullsizeoutput_fd9

Cu atât mai emoționant este când străbați puntea nerăbdătoare să ajungi cât mai repede în larg, să te simți în preajma acelor făpturi splendide, de o inteligență impresionantă. În habitatul lor natural, ființe vitale, fericite, libere, delfinii și balenele pilot. Mă doare să le știu captive în lumea noastră strâmbă, în parcuri acvatice, sau omorâte în numele unor ritualuri  barbare cum se întâmplă în Taiji, Japonia sau în insulele Faroe, Danemarca. Când asiști la solemnitatea și bucuria cu care te întâmpină pe tărâmul nemărginit al oceanului, plutind la suprafață, printre tonurile scânteietoare ale acestui profund acvamarin, e realmente un dar divin.

fullsizeoutput_1441fullsizeoutput_fc7fullsizeoutput_fe7fullsizeoutput_feafullsizeoutput_1442fullsizeoutput_fd3fullsizeoutput_143f

 

 

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Masca, Tenerife

Cătunul Masca era o amintire veche, dar nu o puteam ignora. Trecuseră 14 ani de la prima vizită și totuși, timpul și spațiul au rămas nealterate în preajma lui în ciuda micilor modificări aduse de om. Aventura constă în a ajunge la el, șerpuind pe munte, pe drumuri bătute cândva de pirați. Așa s-a născut povestea. Aici se refugiau, în munții Teno. Între stânci poți zări traseele împrumutat de ei altădată. Acum civilizația și-a pus o oarece amprentă și nu mai ești obligat să le accesezi. Asfaltul lucește ademenitor și arcuit în ace de păr spre micul sat muntenesc. Împrejurimile îți taie respirația. Norii care acoperă oceanul mă iritaseră ușor, dar nuanța de mister creată m-a înduplecat până la urmă. Unde începe oceanul, unde se termină cerul? Nu știu…

fullsizeoutput_ef3fullsizeoutput_1472fullsizeoutput_142bageOSJIAR%ycM1dBTd1qYgfullsizeoutput_1429fullsizeoutput_142afullsizeoutput_1427fullsizeoutput_1426fullsizeoutput_13f9fullsizeoutput_1424

Ajunși la destinație, satul de-o palmă stârnește mirări. Atât de mic, atât de izolat, atât de spectaculos. Ai timp să-ți revii puțin în piața centrală, lângă biserica minusculă, Ermita de la Inmaculada Concepción, cum îi spun localnicii. Am profitat de umbra binefăcătoare și am mai cercetat o dată împrejurimile irespirabil de frumoase, apoi am coborât în sat pe sub perdeaua leandrilor purpurii. Restaurantul nu-și schimbase înfățișarea, nici proprietarii… Doar clienții erau alții… Dacă ai noroc și nu e toropeală, reușești să te și încânți de aleile lui pietruite, înguste. Eu visam la un număr mai mic de turiști, să mă pot desfăta mai mult în inima peisajului nealterat.fullsizeoutput_1495V4+Mu5%ZTB6PIqqVYZwHCAfullsizeoutput_1428fullsizeoutput_1496fullsizeoutput_1491fullsizeoutput_1494

 

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Știu ce ai făcut aseară…

Aseara ies sa fac poze. Asa ceva… Nemaivazut. Ma minunez eu dansand in mijlocul gradinii si nu-mi incap in piele de bucurie. Asa, ca un copil ce vede lumea pentru prima oara. Ridic ochii si mai sus, spre cerul involburat. 22:15. Tuna undeva in departare, dar nu ma sperie zgomotul surd. Vreo 20 de minute dupa apus, inca dainuie ziua nordica lunga ce-mi canta in suflet chiar daca se pregateste de furtuna. Azi e chiar intetita si colorata in mov. Combinata cu fenomenul meteorologic banal, dar care azi da impresia de ireal, de noaptea adevarata a ielelor. Numai pe asa culoare pot ele iesi sa mi se alature in dans. In loc de iele, dau buzna lilieci debusolati ce zboara haotic printre picioarele mele. Tip din toti rarunchii si topai in loc, crezand ca asa ii indepartez. As, i-am derutat de tot, vin in picaj spre mine. Atras de vacarm, iese din casa salvatorul meu permanent. Paseste calm peste iarba iluminata straniu. Apuc sa vad pamatuful de sters praful purtat ostentativ in mana stanga. Dar nu procesez. Sunt prea ingrozita. Ma ascund dupa jumatatea curajoasa a familiei si fug in casa. Trantesc usa in urma mea fara a-l mai astepta sa se apropie. Lasa, se descurca el! Ajunsa la adapost, incep sa realizez momentul. Ma pun pe un ras strasnic si tinandu-ma cu mana de stomac, retraiesc aparitia triumfala. Pamatuful e demential. Iar a facut haz de fricile mele. Daca nu ar fi el, nu as rade asa sanatos de cateva ori pe zi, fiecare zi din saptamana… Prapadindu-ma de ras, ma izbeste alt gand. Telefonul! Unde e telefonul? Panica totala. Imi ingheata rasul. Ma pipai riguros ca la un arest politienesc in toata regula si, cu respriatia intretaiata, constat ca nu-l mai am.. Deschid usa si dau nas in nas cu el pe terasa. Vinovata, nu stiu cum sa il intreb exact. Indraznesc. Ai vazut cumva telefonul meu? Cu fata de pocker, ma priveste contrariat. Las vina deoparte si blufez. E la tine! L-ai gasit in iarba… Rade el acum, cu toata gura. Mi-l intinde generos. Daca nici el nu ma-ntelege, atunci cine?

Posted in Fotografii, Ipostaze

Lungime de undă

Să împarți momente. Să le pui în plicuri, pentru mai târziu. E și ăsta un mod de a fi. Dacă zilele au tendința să se scurgă cadențat, în ritmul ploii belgiene, dacă ți-e sufletul beteag de un dor nedefinit, aștepți o duminică ca oricare, ce vrea să iasă din tiparele în care o încadrează oamenii. Sunt seri care se disting de altele, ele aleargă in ritmul impus de norii gri. Pe aici norii sunt tot timpul gri. Uneori, dar doar uneori capătă nuanța furată de la razele solare. Par că în fuga lor împrumută aceeși lungime de undă a soarelui ce traversează spațiul până înspre noi. Îmi place să cred că universul azi s-a desenat după bunul meu plac. Doar cu o mișcare rotativă a arătătorului, am dat sens lumii ce-mi proiectează în fereastră un cânt.