Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

O altă lume

Watch out! Echilibru perfect al minții și al corpului. La clubul regal din Bruxelles atmosfera este ca smulsă din altă epocă. Aici, timpul a înghețat. Pereții vorbesc. Țintele amuțesc. Arcașii au simțurile toate activate. Eu scriu. Aici, scriu cel mai bine. Ascult muzică în căști și scriu bine. Aici inspirația dintre pereții decorați cu personaje existente ale casei regale belgiene, cu precădere, dar și ale altor monarhii din lume, vine de pretutindeni. Aici scriu ca și cum timpul a stat în loc.

Advertisements
Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

O după amiază banală în aparență

Am ieșit într-o doară, fără așteptări. Nu pare nici frig, nici cald. Nu durează mult până ajung la liziera pădurii, câteva străzi laterale pline ele, în sine, de poveste. Ritmul nu e nici alert, nici leneș. Mă opresc din loc în loc.

Azi e pentru copacii în floriți. Nu case, nu ferestre, nu trotuare pietruite. Chiar și pe malul lacului dinspre pădure, cireșii au pocnit. Între timp îmi dau seama că e cald. M-am îmbrăcat nepotrivit. Norii palizi lasă câte o rază să traverseze. Cât să creeze impresia de baie de lumină. Tandră. Delicată.

Azi este pentru crengile încărcate de alb, roz, roz palid. Azi este doar o secvență de aprilie.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

13 februarie

Pace de februarie. Fiecare minut anunță ceva. Fiecare oră se dilată, făcând loc timpului să se strecoare. Ieri ziua era mai scurtă. Azi s-a mai prelungit cu o clipă. Întunericul e înghițit de lumină. E februarie împreunat cu martie. Și nu e deloc devreme pentru înlocuriri, pentru desăvârșiri, pentru schimbări. Așa e în sufletul meu, o glindire de moment, o intercalare. Un nor culcat pe apă liniștită, un crâmpei de căutare. Neterminată. Când te oprești din căutat? Niciodată. Cu atât mai mult se face loc pentru minute, ore, zile, luni ce dau năvală să schimbe vechiul cu ce e nou.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Ninge mărunt peste sufletul meu

Ninge mărunt. La o privire neatentă, poate trece neobservat. Ceea ce s-a și întâmplat. E puțin trecut de 7. Deși înconjurată de ferestre, afundată în fotoliul mascat de penumbră, beau cu guri lacome prima cafea din zi. Nu mai știu de ce mă ridic. Mă aplec un pic și cu ochii mijiți scrutez întunericul. Da, e alb dispersat peste tot. Oftez. Acele două stări predominante mai vechi se activează iar. Un dor. Nu de ger, nu de senzația de ud care traversează mănușile permeabile dacă petreci mai mult timp în zăpadă. Un dor de liniște. De răgaz. Visarea mă uită acolo în cadrul ferestrei. Contemplez gânduri, le răstălmăcesc. Ninge imperceptibil, doar minutele trecute îmi permit să constat că s-a mai adăugat un strat fin peste omătul depus înainte. Când ninge cu fulgi mari, modelați fiecare după celula sufletului lor, le pot urmări dansul. Viscolit sau nu. Sunt rari și expuși ochiului curios. Așa, mici și deși, îi pot confunda repede cu stropii de ploaie. Mă concentrez și disting densitatea lor aparte. Albul lor pregnant. Molecule grăbite să acopere pământul, cugetul, dorul. A doua stare e de revoltă. Iar ninge! Nu vreau. Latura mea pragmatică. Trebuie curățat trotuarul. Și mai mult, trebuie să șofez printre alți șoferi neantrenați cu fenomenele de sezon. Cea din urmă e acaparată de prima. Mai mult caut răgazul decât neliniștea. Mă desprind doar pentru că se ițește un gând. Să ies. Să dau zăpada jos de pe mașină. Doar un pretext, știu.

Neonul din stradă revarsă lumină arămie în parcare. Ascult câteva clipe zgomotul inconfundabil al unor cauciucuri decise să tranșeze asfaltul înzăpezit. În rest, tăcere străpunsă de clinchetul vag al fulgilor mărunți ce se contopesc cu zăpada așternută într-un strat făinos pe mașina neagră. Mă îmbucură amestecul organizat. Alb și negru. Mă duce cu gândul la împăcare. Regret că plănuiesc să perturb acea armonie. Nimic nu e înghețat. E doar pulbere presărată. Îmi simt părul invadat de fulgi care se transormă în apă la primul contact cu căldura emanată de corp. Mi-am tras mai devreme haina peste pijama și mi-am înfundat picioarele goale în après-ski -urile de lângă intrare. A fost inutil. Aș fi putut să ies desculță-n zăpadă, doar în pijama. Ninge atât de liniștit, încât îmi aud ecoul inimii. Nu simt frigul, nu simt gradele joase. E doar mistuire de senzații totul.

Ninge. Ninge mărunt peste sufletul meu.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Brumă

Așa mai zic și eu decembrie. Să-mi trosnească iarba înghețată sub ghete, să-mi înghețe vârful nasului. Să am motive să port mănuși. Chiar dacă pentru două-trei zile cât ține. Că zăpadă sigur nu văd prea curând prin zonă. Mă îndestulez cu bruma asta de poveste.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Acea bucurie ascunsă

Acea bucurie ascunsă deși lumea ți se arată în alb și negru, fără filtre. Asta e culoarea azi. Și e mai vie decât orice roșu. Pentru că. Pentru că, eu îi spun, “tu nu ești făcut pentru lucruri manuale, tu ești intelectual”. Pentru că el răspunde, “Eu m-am născut doar să te iubesc pe tine… Atât.” Pentru că nimic nu egalează sărbătoarea sufletului. Pentru că darurile vin din gesturi, nu din cheltuieli. Pentru că ramurile goale ale lunii decembrie sunt mai bogate decât rodurile primăverii. Pentru că nimic nu mai egalează afirmația de mai devreme. Nicio poezie a universului. Niciun artist desăvârșit. Nimic.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

N-am știut… Mă iert, mamă!

17 octombrie 2018.

Acum un an am sunat-o cu un nod în gât. Ce să-i spun? Cum să-i spun? Când știi că totul e derizoriu, că falsitatea vocii se răsfrânge dincolo de difuzorul telefonului, cum să-i spun: dragă mamă, la mulți ani! Îi știi sentința, te răzvrătești împotriva ei, te zbați inutil să recuperezi un timp lăsat în paragină că ai fost angrenată în viața-ți acaparatoare și n-ai știut să fii acolo unde avea nevoie să te simtă. Dar mamele experimentează o renunțare de sine monstruoasă, dacă stau bine și mă gândesc. Degeaba, aș fi vrut să fie egoistă. Măcar atunci. Măcar o dată. Nu a fost capabilă. Probabil nici măcar n-aș fi înțeles vreodată asta. Dar sunt mamă la rândul meu și știu. Devenim proprii noștri monștri. Ne suprimăm și ne ținem respirația în suspensie eternă dacă manifestarea asta a noastră aduce bunăstare sufletească copiilor rupți din carnea noastră.

Îi spun de abia acum. Când frunzele uscate cad peste iarba de un verde intact Când hotarul dintre sezoane nu s-a definit încă. E toamnă mijlocie, dar parcă se vrea vară indiană, cu pulbere de soare scuturată prin frunzișul bogat, bătut de vântul întețit.

Mamă dragă, n-am știut. N-am știut să contracarez spaima, să-ți fiu în preajmă cu seninătate, să-ți spun cu voce blândă și încrezătoare că o să fie bine și, mai ales, să cred că va fi bine. N-am fost în stare. Nici la celălalt capăt al telefonului n-am știut cum să procedez. Îți spuneam și nu credeam, îți doream și mă admonestam în gând de amăgirea hidoasă ce ți-o ofeream ca alinare. Dar n-am știut cum altfel! Îți uram la mulți ani, când știam că zilele-ți sunt limitate, zâmbeam ca să-mi înmoi glasul, dar sufletul mi se împrăștia în bucățele măcinate de neputință. Tu înțelegeai și nu înțelegeai. Aveai momente când puteai discerne adevărul, realitatea prezentându-se brutală în mintea amețită de simptomatica manifestare a bolii invadatoare. Atunci te speriai și dubitai totul. Dar reveneai cu tărie și mă rugai fierbinte să mă rog. Să mă rog?! De două ori am crezut și mi-am depus sufletul fragil la picioarele divinității, de mii de ori am fost dezamăgită. Nu mai cred, mamă dragă. Odată cu tine, odată cu ceasul care a adus veștile cele mai proaste din lume pentru mine, am uitat să mai cred, pentru a doua și ultima oară. Nu mai revin, nu mă mai întorc spre el. Nu-mi folosește la nimic credința deformată într-o entitate superioară care răpune fără tăgadă trupul și spiritul fragil. Nu iartă, nu absolvă, tormentează doar. Pur și simplu, fără nicio clemență. Nu mai cred, m-am trezit! Dar m-am rugat totuși. Pentru că mă simțeam măruntă și meschină dacă nu o făceam pentru tine. Nu m-am rugat cuiva anume, în niciun caz unei divinități anume. A fost, așa, o incantație adresată universului, mie chiar. Într-un final, tot ce-a ieșit la suprafață […] Continuarea o puteți găsi pe Bel-Esprit

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Femeie într-o lume a bărbaților

Eu când vreau ceva nu renunț. Azi pun la bătaie motto-ul. Mă duc cu treabă urgentă la magazinul care, cu precădere, se adresează bărbaților. Că eu n-am nimic cu categoriile distincte, noi femeile, ei bărbații. În fine, exasperată că iar s-a rupt lanțul alb-roșu ce blochează intrarea în parcarea proprietate privată, am zis să-mi încerc norocul acolo deși nu-s pricepută. N-am mai spus până acum, dar de abia aștept un pretext să ajung în magazinul cu pricina. N-am nicio legătură, dar mă pierd printre raioane, privesc șuruburi și piulițe îndelung, fac o oprire în fața articolelor de grădinărit (nici asta nu se lipește de altfel de mine), mai dau o raită pe la accesorii de iluminat, mă zgăiesc la truse sofisticate de scule, la vopseluri pentru exterior, interior, mobilă, tot paradisul e acolo. Și întregul arsenal mi se pare, cumva, atrăgător. Nici că-mi pasă că sunt măsurată de jos în sus de curioșii pierduți prin magazin sau de vânzători. Știu exact ce caut dar nu au expus. Sunt la vedere, pe role gigantice, lanțuri metalice, solide sau mai puțin solide, dar nu colorate în alb-roșu. Prețurile variază. Mă opresc resemnată la un anumit diametru de za, care suportă o anumită greutate la presiune, cu un preț acceptabil pe metru și după o scurtă reflectare îmi spun că decât nimic, pe el îl vreau. Ha, dar cum îl măsor? Cum îl desfășor de pe rolă? Clar nu e treaba mea. Îmi fac curaj și explorez printre raioane după personalul îmbrăcat în verde. Zăresc doi tineri care își fac de lucru cu niște produse de pus în raft. Nu îndrăznesc să-i abordez, fac stânga-mprejur. Nici asta n-am mai spus, dar greu mai stabilesc contact cu oamenii… Mă prefac apoi interesată de mașina de tuns iarba de lângă ei, mai fac doi pași, mă mai zgâiesc o vreme la natura intrinsecă a uneltelor, mai dau o tură prin magazin. Mă reîntorc să mai studiez o dată tipurile de lanțuri și remarc unul identic cu cel rupt de acasă, dar nu mă îmbie, calitate proastă. Meditând adânc la dilema mea, apar cei doi pe raion, grăbiți să treacă mai departe. Așa nu, îmi spun. Dacă pierd ocazia, am venit degeaba. Mă bag în fața lor și îi rog în franceză să mă ajute cu ceva. Unul din ei rupe puțin, așa că rămane prizonier. Că ce vreți? Păi vreau 11 metri de lanț. Ăsta! Ah, sigur. Aduce repede masa si fierăstrăul de tăiat pe dimensiune. Hehe, nu era așa simplu. Desfășoară lanțul până la capăt. Ups, 9 metri. Aș, altul! Al doilea, același procedeu, 9 metri jumate. Hm, păi și eu ce fac?! M-am uitat uimită la el. Ăăăăă, uite, ăsta pare mai lung. Da, zic, eu dar și mai scump de două ori (n-am niciun chef să dau 80€ pe el). Privim amândoi mofluzi spre gama ofertantă din rafturi dar nimic nu-mi vorbește mie. De undeva apare un superior. Vorbesc între ei în flamandă. Angajatul îl pune la curent cu cerințele mele stricte. Superiorul în vărstă zâmbește încurajator. Îl pune la muncă pe angajat. Ia, deschide rola aia, ah, nu cealaltă. A, da’ madame nu vrea așa scump. A, păi ce facem? O comuniune franco-flamandă instalată impromtu. Încerc să aduc lămuriri suplimentare. Auziți, unul mai bun ca ăsta, aveți în depozit? Și arăt spre fragilul alb-roșu. Se privesc. Schimbă iar vorbe hârșâite. Pe loc se luminează. Vreți pentru parcare! Da. Păi astea metalice, gri, nu sunt bune. Noapte nu-s vizibile. E, dar blochează intrarea, gândesc eu fără să articulez. Bine, bine, zic, aveți sugestii? Superiorul rupe minimum de franceză, dar îmi comunică cu vorbe înghițite că da. El zice o vorbă, eu completez cu alta, al treilea întărește în limba comună. Informația se etalează în sfârșit. Au. În depozit, dar pentru vânzări pe firmă. Nu numai că-i alb-roșu, e din metal, adaugă. Cum visez eu să am. Îmi sticlesc ochii. Superiorul bătrân râde cu ochi umezi. Îmi explică haios. Îți dau un preț mai bun. O să te coste mai puțin decât cel mai ieftin expus. Bine, zic eu, oricum nu înțeleg ce zice exact, deduc doar. Se duc împreună în depozit și revin cu o rolă sigilată. lanțul alb-roșu îmi strălucește voios în față. Superiorul mă însoțește până la casa de marcat. Unica din tot magazinul. E franciză și e administrat familial. Nevastă-sa o văd mai mereu plictisită cum mestecă gumă, privind în gol, de câte ori ajung pe acolo. Azi tot la fel. Îi povestește și ei pățania, dar nu se lungește prea mult superiorul. Ea ridică din umeri și scanează rola. 75,00€. Mă privește indescifrabil. Eu, de partea cealaltă zâmbesc divin. Fii dulce, dragă, mă îndemn, doar nu o să fii acră. Acum se răzgândește. El insistă. Ea zice că nu știe cum să modifice în computer un preț afișat. El zice că e simplu. Atâta înțeleg și eu din limba păsărească. Ea nu. El da. Se bagă peste ea și apasă tasta de șters. Cei 75€ dispar. Acum e afișat golaș un 0,0€. Îmi țin respirația. El ignoră codul de bare scanat afișat pe ecran și tastează apăsat 40,00€ sub el. Voilà, declară el încântat. Îi sunt recunoscătoare. Nevasta își preia rolul de casieră. El se retrage ceremonios. ca recunoștința adaug un pachet de baterii AA. Să le fac vânzare. femeia plictisită schițează un zâmbet recunoscător. În după-amiaza asta 4 oameni s-au despărțit mulțumiți sufletește că au făcut ceea ce trebuie. Tânărul angajat s-a întors deja să strângă pe trei role diferite metri întregi de lanțuri aruncate pe dușumeaua magazinului, printre raioane, pentru o clientă dificilă dar simpatică, superiorul a făcut un business și a avut un client satisfăcut, casiera și-a îndeplinit metodic dar fără entuziasm obligația surâzând în plus corespunzător, clienta simpatică a plecat acasă cu ceva mai mult decât spera. Eu doar atât mă-ntreb. S-ar fi dat ei peste cap să ajute un bărbat aflat la nevoie într-o lume exclusiv a bărbaților? Uite, de asta-mi place să fiu femeie!

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Joacă de artist – I

Știți cum e, când ai, nu vrei și când n-ai, vrei. Pe principiul ăsta, extrapolând puțin, mi s-a făcut dor de fotografie. Entuziasmul din trecut, când mânuiam noua jucărie sofisticată cu frenezie aproape, schimbând setări după setări, căutând subiecte interesante, s-a diminuat cu timpul. Mă ghidez după preceptul că nu poți excela în toate. Ori le faci pe rând, dedicat până în măduva oaselor, ori mai bine nu te apuci de nimic. Patima fotografiei am lăsat-o deoparte când m-am concentrat pe altceva… Ce m-a acaparat întru totul. În fine, deviez și risc să pierd esențialul. Da, acum m-a lăsat bateria jucăriei. Exact când se trezise în mine nevoia de a activa iar butonul declanșator. Am cărat după mine la Roma obiective uriașe, aparatul în sine fiind o povară reală, încărcător și în fine, întreg arsenalul. Desigur, efort lăudabil, dar dacă-mi făceam lecțiile de acasă, constatam că bateria nu se mai încarcă. I s-a scurs viața, din nefolosire trăgându-i-se obștescul sfârșit. Nu mi-a ieșit prin cale niciun magazin de electronice, așa că patima regăsită a fost stinsă cu tehnologia smartfonului. Vorba lungă, sărăcia… cui vreți. Începusem cu un gând, să vorbesc de subiectele mele preefrate. Nu am prea multe. Caut ineditul în imagini, nu fac compulsiv poze până mă plictisesc. E și solicitant. Stai, când restul grupului se deplasează că e soare arzător, că e frig, că e umed, că, mă rog… și schimbă obiectivul și reglează setările potrivie. Deh, sunt doar amator, nu am eficacitatea unui pro. Da, da, dar tot rămâneam în urmă să surprind clipa aia… Iar mă îndepărtez. Subiectul meu preferat e așa aproape de mine, că dacă aș avea itergat pe retină un senzor de imagine capabil să rețină instanataneul, aș fi deja un Tb (terabyte) plin ochi de captări ce frizează irealul. Pentru mine, cel puțin. Are ceva ce trece divin prin diafragmă, traversând spații și timpuri incomensurabile. Acum câțiva ani mă lăsa să mă joc pe îndelete de-a fotograful. Eram și în plină patimă. După care m-am oprit, din motivele înșirate mai sus… Acum, ca o completare, doar câteva cadre generale, cu peisaje, instantanee din călătorii sau fotografii stradale mi-au ieșit reușite, încât să mă laud. Dar se spune că un fotograf are cu siguranță primele 10.000 și mai mult de imagini captate de o calitate îndoielnică și că de abia mai târziu se îmbunătățește, deci aș fi pe calea cea bună… Ei bine, cu subiectul meu preferat nu prea am dat greș. Am chinuit-o, am sâcâit-o, am certat-o… Stai așa, da exact așa, ah, nu zâmbi, nu, nu, nu, nu închide ochii, ridică bărbia, uită-te în jos, nu respira… și câte și mai câte. Sfârșeam uneori în dispute. Ea sătulă să-mi facă pe plac, eu nemulțumită că nu reușisem să am decât vreo 3 cadre bune după ședințe de ore întregi. Dar a meritat. Într-atât, că acum îmi amintește acele vremuri și-mi propune să reluăm ședințele. De abia aștept! Numai să-mi comand vreo 2 baterii… Până atunci, vă delectez cu câte o imagine pe zi, sau la câteva zile, după disponibilitate, cu rezultatele obținute de-a lungul unei perioade de 2-3 ani. Sunt convinsă că e loc de mai bine, doar eram începătoare. Însă, toate la timpul lor.

Prima din serie, fără ordine cronologică însă:

1MT_4608-1-2
Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Decorul lent al serii

În seara asta e vântos. Cobor pe plajă de abia după orele 6 pm. Atmosfera zilei încinse se atenuează treptat. Decorul, deși nu devine singuratic, ritmul ce îl animă se schimbă. E o lentoare în gesturile celor care contemplă oceanul la orele serii sau, pur și simplu, participă activ la dinamica ei.

Nu iau niciodată pe plajă accesorii inutile. Nici telefon, nici aparat foto. Doar șalul și uneori Muzeul inocenței al lui Pamuk. Mă lupt cu vântul întețit. Bate dinspre ocean, dar reușesc până la urmă să-l aștern pe nisipul răcoros și primitor. Mă așez cât mai aproape de mal, să nu-mi altereze viziunea eventualii trecători. Câțiva se joacă pe mal, într-o parte. Alții citesc cu fața orientată spre stânci. Evită să privească direct în strălucirea răsfrântă a razelor soarelui. Așa nenumărate cum sunt, rocile flanchează golful de-o parte și de alta. O sticlire intensă pe suprafața apei agitate mă face să clipesc mai des pentru a mă acomoda cu lumina. Soarele coboară atât de încet spre linia orizontului încât lasă impresia că timpul stă în loc. Dar ora ceasului strecurat în geanta de plajă îmi indică scurgerea lui.

Cum nu am cum imortaliza toate secvențele ce alcătuiesc tot acest decor, mă chinui să înregistrez în minte cât mai multe detalii. Mă port ca un nesătul. De dor nestăvilit de briza sărată care se imprimă în piele, de nisip și mireasmă de ocean. Nu mă satur. Cum să redau perfecțiunea în cuvinte? Mă stradui să captez momentul. E trecut acum de 7:30, pm. Vântul, ca un amant jucăuș și tandru îmi răsfață părul răvășit în toate direcțiile, ciucurii șalului se zbuciumă sub mine. Oceanul gălăgios mă cheamă, talazurile agitate, când vin și se izbesc cu putere de țărm, când se aruncă timid spre mine. Spuma albă e singura pată concretă de culoare. Cum încă nu a coborât la asfințit soarele, stă aninat undeva la orizont, deasupra Gomerei ce se distinge bine în seara asta presărată cu clarități de tot soiul. Calima nu a fost prezentă azi în aer. Deșertul saharian a renunțat să-și trimită spre noi nisipurile albe. Strălucirea răzvrătită a soarelui formează o pătură de scântei deasupra oceanului întunecat. Nici azuriu, nici verde. În jur, câțiva încep să-și strângă taberele improvizate. Alții se aruncă în valuri, nici ei nu se satură. Clipocitul cântat al apei te îmbie cu atingeri calde, împinge apa spre tine și spală apoi nisipul cu tente taciturne și lucioase de pe gleznele bronzate. Pe fundal, undeva în depărtare, în dreapta, silueta unei șalupe de pescari se conturează cu îndrăzneală. E doar un element nestingherit. Șalupa își îndeplinește cu perfecțiune rolul de a mă seduce definitiv. Mă smulg cu greu. Ca și astrul care nu vrea să renunțe la titlul lui de rege al zilei, nici eu nu vreau să mă las dusă. Trag de timp. Scutur șalul de nisip vreme îndelungată, cu gesturi molatice, tărăgănate. Cu degetele de la mâna stângă îmi dau părul la o parte din ochi, să mai fur o ultimă clipă suspendată. Da, stâncile rămân scăldate de oceanul oportun, linia orizontului e statică, poate să fi coborât încă o idee soarele. Barca de pescari s-a deplasat în imaginea mea de pe retină doar câțiva milimetri spre dreapta. Lumina stridentă cade oblic peste spuma de pe țărm și oamenii au început să plece. Vântul, ca un artist desăvârșit a desenat între timp mii de unde mărunte, ca în deșert, peste nisipul vulcanic. Mă tem să nu tulbur ordinea cosmică a lucrurilor când pășesc nehotărâtă printre ele.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Ultra să fie!

Seară Grand Cinema, sală Ultra. Ce o fi aia? doar am apucat să mă întreb. Film de afiș, Skyscraper. Era evident cam ce urma, nu? Deducție simplă. Ceva cu-n zgârie nori. Plus acțiune cu incendii, explozii, escaladări neprotejate și geamuri sparte, desfășurată undeva între etajul 96 și 220. Da, nu am greșit nicio cifră. M-am dus cu coca cola să spăl sarmalele de dinaine (asta e altă poveste care, pe scurt, ar implica sarmale pentru emigranți ca noi, veniți în vizită acasă, neputința mea de a mă împotrivi și cola – medicamentul meu valabil și mereu cu rezultat scontat pentru greață) și cât am stat pe scaun din ăla mișto, am amețit de am ieșit cu altă greață. De rău de înalțime. Mi se poate imputa că știam ce mă așteaptă. Posibil. Dar din fotoliu, dom`le?! Bine, ecran gigantic și 3D și cu vibrații și sunet demențial. Vertij curat. O secundă nu am avut de respiro. Cum tot mi-am smuls ochii din ecranul tridimensional, am avut timp berechet să scanez sala. Eram singura care se agita. Aș fi icnit spre a țipa, dar de la amețeală mi se indusese și un sentiment acut de conștiință de sine. Mi-a fost rușine. Iar juniorii mei, relax total. Parcă se uitau la un documentar cu zâne…

Nu, pe bune, nu e cronică, dar recomand fără să clipesc. E terapie prin expunere. Mergeți toți. Mergeți cât mai mulți, dacă aveți rău de înălțime.

Posted in Fotografii, Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Știu ce ai făcut aseară…

Aseara ies sa fac poze. Asa ceva… Nemaivazut. Ma minunez eu dansand in mijlocul gradinii si nu-mi incap in piele de bucurie. Asa, ca un copil ce vede lumea pentru prima oara. Ridic ochii si mai sus, spre cerul involburat. 22:15. Tuna undeva in departare, dar nu ma sperie zgomotul surd. Vreo 20 de minute dupa apus, inca dainuie ziua nordica lunga ce-mi canta in suflet chiar daca se pregateste de furtuna. Azi e chiar intetita si colorata in mov. Combinata cu fenomenul meteorologic banal, dar care azi da impresia de ireal, de noaptea adevarata a ielelor. Numai pe asa culoare pot ele iesi sa mi se alature in dans. In loc de iele, dau buzna lilieci debusolati ce zboara haotic printre picioarele mele. Tip din toti rarunchii si topai in loc, crezand ca asa ii indepartez. As, i-am derutat de tot, vin in picaj spre mine. Atras de vacarm, iese din casa salvatorul meu permanent. Paseste calm peste iarba iluminata straniu. Apuc sa vad pamatuful de sters praful purtat ostentativ in mana stanga. Dar nu procesez. Sunt prea ingrozita. Ma ascund dupa jumatatea curajoasa a familiei si fug in casa. Trantesc usa in urma mea fara a-l mai astepta sa se apropie. Lasa, se descurca el! Ajunsa la adapost, incep sa realizez momentul. Ma pun pe un ras strasnic si tinandu-ma cu mana de stomac, retraiesc aparitia triumfala. Pamatuful e demential. Iar a facut haz de fricile mele. Daca nu ar fi el, nu as rade asa sanatos de cateva ori pe zi, fiecare zi din saptamana… Prapadindu-ma de ras, ma izbeste alt gand. Telefonul! Unde e telefonul? Panica totala. Imi ingheata rasul. Ma pipai riguros ca la un arest politienesc in toata regula si, cu respriatia intretaiata, constat ca nu-l mai am.. Deschid usa si dau nas in nas cu el pe terasa. Vinovata, nu stiu cum sa il intreb exact. Indraznesc. Ai vazut cumva telefonul meu? Cu fata de pocker, ma priveste contrariat. Las vina deoparte si blufez. E la tine! L-ai gasit in iarba… Rade el acum, cu toata gura. Mi-l intinde generos. Daca nici el nu ma-ntelege, atunci cine?

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Farewell

Tehnologia îmi tot semnalează cu alerte ivite pe unde nu mă aștept că nu am mai scris de mult. Una e mai brează decât alta. Așa că puțină precizie nu strică. Nu ai mai scris de 97 de zile. Aici am tresărit. 97? Când dumnezeu au trecut?! Bizar este că număr zilele, le număr și se adună, dar alte sensuri se desprind din calculul meu. Iar cu rezultatul ăsta mă tem să mă confrunt.

Se spune că scrisul e terapeutic… Tot ce se poate. Dar uneori chiar și de terapie fug. Nu este ea oare expunerea premeditată la realitatea rece? Cum să o fac? Unde să mă pitesc când o privesc în față? Adevăr hidos pe care distanța îl neagă. Da, e oarecum simplu, de aici, de la 2176 de kilometri depărtare. Poți face un efort de imaginație, o acrobație exagerată, dar totuși, reușită, și te amăgești în continuare. Că nimic nu e pierdut definitiv. E doar distanța. Nu e! Pun eu, precaută, distanță între mine, între vulnerabilitatea mea și vidul creat involuntar. Sau e voluntar? Când dispari, lași locul gol intenționat? Se amestecă nelinear în minte detalii, secvențe, mirosuri și doruri. Un râset, o lacrimă, un sfat, o promisiune, un diagnostic, o plimbare, o asigurare, o minciună, o încurajare, un delir, o conștientizare, un verdict, o chemare. Nu știu să le aliniez și nu-mi stă în putere. Eevenimentele se întrepătrund dureros în inima subiectivă care a preluat frâiele la mine. Ea dictează zilele astea. O ascult. Creierul amorțit, altadată obiectiv, se supune voinței sale. E un mod de supraviețuire și ăsta.

Mi-e frică să scriu, emoțiile ar surveni cu violență la suprafață și nu mă simt deloc pregatită. Cum să perturb liniștea asta opacă ce s-a depus de când m-am întors acasă? Oricum, e nevoie de forțe supraomenești să faci asta. Poate îmi lipsesc. Las zilele să se scurgă, dezintegrare lentă a gândurilor ce mustesc undeva sub linia orizontului. Neguri… De aici, perspectiva e alta. Mai ales, dacă, umblând distrat în lista de favorite a telefonului smart, dau de numărul mamei, adormit acum 43 de zile, când sfârșitul s-a insinuat perfid. De atunci tăcerea s-a instalat tenace. Oarbă. Chinuitoare. Uneori știi, dar nu te poți obișnui. Iar când se întâmplă, confuzia e atât de mare, încât uiți că ai știut care va fi urmarea. Nu, nu te obișnuiești niciodată. Probabil de aceea cauți un mic și amăgitor huzur de bine. O temporară amnezie, care șterge momentul crunt.

Nu am mai scris de 97 de zile pentru că trăirile toate mi-au fost acaparate de tic-tacul asurzitor al numărătorii inverse…

Nici nu mă gândesc, oricum, să demarez procesul recuperării. Ducând la bun sfârșit un lucru, nu te mai preocupă. Tendința generală este să neglijezi o situație deja încheiată, nu?! Nu cred că există posibilitatea asta. Anumite situații, oricât de îndepărtate ar deveni în calendarul vieții, ar rămâne definitiv neîncheiate. În parte că nu ai habar cum să le gestionezi, în parte pentru că nevoia de conexiune, chiar și abstractă, este domninantă. De altfel, nu ai idee care trebuie să fie experiențele imediate corelate cu ceea ce simți impromptu.

Ce trebuie să experimentezi? Ce trebuie? Acest calvar emoțional al nemanifestării mă sfâșie în milioane de atomi ce rămân suspendați în spațiu. De ce? Au fost clipe lungi când m-am suspecat de insensibilitate, când durerea a refuzat să răzbată la vedere. Acolo unde toți o pot semnala, observa, analiza ca pe un studiu de caz. În văzul lumii. Mi-am dubitat capacitatea mea de exteriorizare. Poate că, păstrând doar pentru mine exacerbata rupere de ființă, voi descoperi că distanța e înșelătoare.

Și cum îți iei rămas bun? Există rețetă universală? Bănuiesc că totul se personalizează în funcție de capacitățile fiecăruia. Pornesc cu handicap pe acest drum anevoios, incapacitatea îmi blochează alarmant simțurile. Și iar mi-e frică…