Posted in Ipostaze, Verba volant...

Și brusc tăcerea a predominat

[…]Mi-am scos pipa și-am contemplat o secundă ideea de a o aprinde. Eram sleit însă. Nu știu când s-au amestecat, …che vuole questa musica, stasera/che mi riporta un poco del passato/che mi riporta un poco del tuo amore/che mi riporta un poco di te…și vuietul inexplicabil apropiindu-se vertiginos de locuința noastră aflată la marginea Vaticanului. Și brusc, tăcerea a predominat. Umbrele s-au diluat, aerul s-a disipat, liniștea a întrepătruns zgomotul. Am rămas pe retină cu un fald al rochiei albe, valijoara gramofonului și-o exaltare veche. […] Textul integral pe Bel-Esprit

Advertisements
Posted in Ipostaze, Verba volant...

Noapte tulburătoare

ea9cbebe976959ec87cc571832ed70ed--night-lights-city-lights

Am condus-o acasă de la Fantasio, era o noapte propice dezvăluirilor și apropierilor smintite, că altfel nu le pot numi, așa dezaprobatoare cum m-a întâmpinat. Lună plină, briză tulburătoare, o stare de bine indusă de piesa de teatru bine interpretată, îmi venea să dansez pe stradă. Nu venisem cu mașina, dar cine avea nevoie să fie motorizat într-o noapte așa miraculoasă? Râdea și se purta ca un copil. Lăsase garda jos pentru prima oară de când eram împreună. O provocasem să meargă în linie dreaptă, tachinând-o că nu e capabilă după cele două-trei cocktail-uri manhattan (dar cine le-a numărat?!) comandate în barul de vis-à-vis, până să înceapă spectacolul. Se împotmolea, o lua de la capăt, râdea zgomotos, tot aplecându-se să vadă mai de aproape banda din mijlocul șoselei necirculate la acea oră și dând vina pe vospeaua precară. În tot acest timp eu o priveam amuzat fără să-mi iau ochii de pe ea. Rochia de vară avea viață proprie sub adierea vântului și-i mângâia formele desfătătoare. La un moment dat s-a descălțat. Mi-a întins cu solemnitate pretinsă pantofii cu toc înalt, concepuți dintr-o piele foarte fină de un roz palid. ”I-ai, din cauza lor nu pot merge drept. Să te văd pe tine cum mergi cu ei!” I-am desprins din mână și am lăsat-o să-și continue mersul împleticit de râs care o făcea să depășească într-una linia albă și continuă. O priveam și nu-mi venea să cred. Feea mea se preta la imaturitate și straniul ei comportament mă sedusese definitiv. Am alergat în urma ei o vreme urmărind jocul nebun cu interes și, când am prins-o din urmă, cu mâna rămasă liberă, am tras-o cu fermitate înspre mine. În cealaltă țineam de backstrap-urile delicate încalțările care doar așa, în simpla lor goliciune, erau o odă a senzualității. Râsul i-a înghețat pe buze, dar asta nu m-a temperat. Atingerea n-am cum s-o uit prea repede. A fost percutantă. S-a retras prea repede pentru a o celebra în toată splendoarea ei, dar am observat că ochii i-au scânteiat de furie nestăvilită pentru o secundă. M-a împins trufașă cu vârful degetelor și, pe când mă aflam la o distanță considerabilă, m-a avertizat. ”Să nu mai faci asta!” Am simțit o vagă ură în voce. ”Nu acum, oricum…”, a adăugat îmblânzită apoi.

Secvență din a doua povestire ce va vedea lumina zilei în curând.

Foto: Pinterest.

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

N-am știut… Mă iert, mamă!

17 octombrie 2018.

Acum un an am sunat-o cu un nod în gât. Ce să-i spun? Cum să-i spun? Când știi că totul e derizoriu, că falsitatea vocii se răsfrânge dincolo de difuzorul telefonului, cum să-i spun: dragă mamă, la mulți ani! Îi știi sentința, te răzvrătești împotriva ei, te zbați inutil să recuperezi un timp lăsat în paragină că ai fost angrenată în viața-ți acaparatoare și n-ai știut să fii acolo unde avea nevoie să te simtă. Dar mamele experimentează o renunțare de sine monstruoasă, dacă stau bine și mă gândesc. Degeaba, aș fi vrut să fie egoistă. Măcar atunci. Măcar o dată. Nu a fost capabilă. Probabil nici măcar n-aș fi înțeles vreodată asta. Dar sunt mamă la rândul meu și știu. Devenim proprii noștri monștri. Ne suprimăm și ne ținem respirația în suspensie eternă dacă manifestarea asta a noastră aduce bunăstare sufletească copiilor rupți din carnea noastră.

Îi spun de abia acum. Când frunzele uscate cad peste iarba de un verde intact Când hotarul dintre sezoane nu s-a definit încă. E toamnă mijlocie, dar parcă se vrea vară indiană, cu pulbere de soare scuturată prin frunzișul bogat, bătut de vântul întețit.

Mamă dragă, n-am știut. N-am știut să contracarez spaima, să-ți fiu în preajmă cu seninătate, să-ți spun cu voce blândă și încrezătoare că o să fie bine și, mai ales, să cred că va fi bine. N-am fost în stare. Nici la celălalt capăt al telefonului n-am știut cum să procedez. Îți spuneam și nu credeam, îți doream și mă admonestam în gând de amăgirea hidoasă ce ți-o ofeream ca alinare. Dar n-am știut cum altfel! Îți uram la mulți ani, când știam că zilele-ți sunt limitate, zâmbeam ca să-mi înmoi glasul, dar sufletul mi se împrăștia în bucățele măcinate de neputință. Tu înțelegeai și nu înțelegeai. Aveai momente când puteai discerne adevărul, realitatea prezentându-se brutală în mintea amețită de simptomatica manifestare a bolii invadatoare. Atunci te speriai și dubitai totul. Dar reveneai cu tărie și mă rugai fierbinte să mă rog. Să mă rog?! De două ori am crezut și mi-am depus sufletul fragil la picioarele divinității, de mii de ori am fost dezamăgită. Nu mai cred, mamă dragă. Odată cu tine, odată cu ceasul care a adus veștile cele mai proaste din lume pentru mine, am uitat să mai cred, pentru a doua și ultima oară. Nu mai revin, nu mă mai întorc spre el. Nu-mi folosește la nimic credința deformată într-o entitate superioară care răpune fără tăgadă trupul și spiritul fragil. Nu iartă, nu absolvă, tormentează doar. Pur și simplu, fără nicio clemență. Nu mai cred, m-am trezit! Dar m-am rugat totuși. Pentru că mă simțeam măruntă și meschină dacă nu o făceam pentru tine. Nu m-am rugat cuiva anume, în niciun caz unei divinități anume. A fost, așa, o incantație adresată universului, mie chiar. Într-un final, tot ce-a ieșit la suprafață […] Continuarea o puteți găsi pe Bel-Esprit

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Plouase mai devreme

Sad-girl-missing-her-love-emotion-lonely-feeling-photo-image

My love,

Dimineața nu sunt eu, știi că nu sunt eu. Irascibilă, capricioasă. Insuportabilă? Dă-mi timp să (re)devin eu. Pleci. Nu ai timp. Nu am timp. Eu plec prima. Ăsta-i ritmul nostru. Tu, știutor, încerci să-mi smulgi un zâmbet, doar-doar rămâne în urma mea o adiere a unei stări de bine. Îl schițez vag, îmbrățișându-te cu un acut sentiment de vinovăție. Nu-mi place deloc situația ingrată în care devin deliberat captivă, cu precizie de ceas elvețian. Tendința repetitivă cu care te învălui nu te mai deranjează. Azi am reacționat la fel de predictiv ca ieri, ca acum o săptămână, ca anul trecut. Nu mă lasă inima să ies pe ușă. Că ești, că nu te superi, că-mi accepți toanele. Fugar, îmi furi surâsul. Grăbită, nu-ți surprind privirea. Însă, am certitudinea că mă poartă cu tandrețe până dincolo de ușa ce delimitează spațiul dintre noi. Așa sunt eu, în contra-timp mereu. Dar crede-mă, aceea nu sunt eu. Nu, nu, eu sunt mereu în contra-timp, dar nu sunt eu, cea de mai târziu, cea adevărată.

Îți mărturisesc acum, dezbărată de vechile deprinderi. Uneori, îmi las pașii să mă readucă spre casă, cu repeziciunea vântului. Conștiința îmi spune că ai plecat demult. Ce să te rețină acasă? Cu toate astea, conduc impetuos, tăind secundele care mă despart de prezența ta intactă. Ultimul viraj îl iau cu inima strânsă. Așteptarea mea previzibilă nu mă împiedică să caut semne. De cele mai multe ori, primul semn că ți-ai văzut de drum mi se dezvăluie deja ochilor când fac ultimul viraj. Scanez îndoielnic locul de parcare pe măsură ce m-apropii. E gol. Câteodată, imaginația îmi joacă feste. O umbră, o culoare și mă grăbesc să mă amăgesc că n-ai plecat. Am nevoie de acea clipă care, fie mă demolează, fie mă revigorează. Intuiesc. Altfel, ar fi prea mult și nu aș ști să fac față.

În dimineața asta, la fel. De abia ajunsesem și am parcat mașina în garaj, urcând precipitată spre camera de zi. Mă mâna un dor nejustificat. Doar te văzusem cu o oră mai devreme. Totuși, stomacul mi se strânsese în timp ce gândul brut se conturase. Nu mai erai. Pustiul m-a invadat fără atenționare și o dezolare aspră mi-a amorțit temporar simțurile. Am înaintat câțiva pași, derutată de realizare. M-am așezat istovită pe trepte netezindu-mi absentă poalele rochiei. Mă simțeam stoarsă de gândurile haotice. Un oftat s-a smuls din rărunchi împotriva voinței mele, iar privirea-mi avidă s-a îndreptat spre peretele de sticlă dezgolit. Iureșul vieții domina exemplar grădina. Plouase mai devreme. Un început de iulie cert în timpuri incerte. Am studiat cu o vagă urmă de curiozitate iarba uscată de secetă, voind de fapt să mă bucur de ploaia ce-a stat. Copacii nu păreau nici triști, nici copleșiți. Dimpotrivă. Lumina dăduse năvală peste ei surprinzându-i în ipostaza lor statică. Așezată acolo pe trepte, cu capul în mâini și coatele sprijinite de genunchi, am surâs acelei inundații de fascicole jucăușe, dar și unei amintiri […]

Textul integral apare aici.

Imagine culeasă de pe google images.

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Dylan

drinking-whisky-and-reflecting-on-life[…]E extraordinară senzația asta că-mi scapă printre degete imaginea lui, îndată ce ne separăm. Când îl am în față, e real, animat și efervescent, dar odată ce se îndepărtează, trăsăturile lui pierd contur în mintea mea. Mă intrigă, dar nu-i dau de capăt. Oricum, discuțiile cu el, dinamica creată când schimbăm opinii, privirea pătrunzătoare și, mai ales, scrierile lui, m-au ajutat să-mi restabilesc în sfârșit prioritățile, chiar dacă sunt doar pe plan mental deocamdată[…]

Text integral se constituie ca tema săptămânii – descrierea unui personaj imaginar -apărut aici

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Dulceața de caise

little-girl-in-a-tent-Spring-Break-on-a-Budget_HERO

Își întinse o linguriță de dulceață de afine pe o felie prăjită de pâine de secară. Mușcă pofticios o gură și mintea o purtă amețitor spre meleaguri îndepărtate. Succesiv, începură să se deruleze cadre din perioada primă a existenței ei. Propria ei reinventare a madlenei. De o claritate atât de pătrunzătoare, încât avu sentimentul de călătorie în trecut. Preocupată de scurgerea timpului în general și de rolul memoriei în particular, nu se împotrivi voiajului mental la care se expusese gustând din felia de pâine ornată. Secvențele se succedară animate de o voință proprie, iar ea stătea pe margine, asistând țintuită în loc. 

Într-una se văzu în luna iulie, spre sfârșitul ei, când arșița erau mai mereu prezentă. Lipsită de griji și adâncită în lectură, mușca și atunci din biscuiții unși mai înainte cu unt și dulceață. Micuța acelei clipe simțea că o invadează o bucurie nealterată când dinții frumos aliniați veniseră în contact cu biscuitele cu aromă de vanilie. Mormanul de cărți depus cu grijă lângă pernele de care se sprijinea comod, urma să fie devorat în același mod ca biscuiții, pe îndelete, să nu se termine prea repede. Le parcurgea cu lentoare, temătoare să nu dispară universul creat în jur. Când se apropia însă de sfârșitul unei cărți, începea să tărăgăneze, nevrând parcă să se desprindă de poveste. Într-o dimineață arsă de soare încă de la prima oră, descoperise, pe când scotocea prin magazie, o ladă cu cărți vechi, editate înainte de anii ’50. Avusese impresia că dezgropase o comoară. Le ștergea de praf una câte una și apoi citea titlul în șoaptă de copil, cu tandrețe. Erau cărțile copilăriei tatălui ei. Conexiunea cu trecutul familiar lui o îndemna să le răsfoiască subjugată. Și-a făcut o selecție și le-a adunat într-o cutie de carton pe care a dus-o pe terasă. Cel mai mult i se lipiseră de suflet Aventurile lui Cepelică. Toate personajele erau legume. Nu în sens peiorativ, era o jardinieră întreagă, cu o viață demnă de invidiat, povestea fiind plină de aventură, suspans și emoții variate. Motive importante pentru a se smulge dintre pernele umplute cu puf de gâscă nu prea avea pe tot parcursul zilei. Din când în când însă, se întrerupea și pășea agale până la bucătărie pentru a-și spăla caise, prune, nectarine și struguri culeși mai devreme din grădină. În alte zile, prefera ceva sărat și se înfrupta pe loc, în bucătăria de vară, cu roșii proaspete adunate de dimineață de bunica. Tăia rondele o roșie mare și deformată, aleasă cu grijă din coș. Condiția era să aibă coaja pe alocuri traversată de dungi maronii, aspre – erau din cele mai gustoase, cum albinele petrecuseră mai multă vreme în jurul florii să o polenizeze. Presăra apoi ceapă tocată mărunt, după care stropea felia din belșug cu sare și piper. Mușca din ea și semințele zemoase se scurgeau pe jos, pe dalele reci. Din acest motiv, evita întotdeauna să mănânce roșii în apropierea cărților […]

Articolul integral îl puteți citi pe Catchy.

Sursa foto: google images

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Escape

fullsizeoutput_fd9Anul în care au achiziționat noul Pilot Saloon fusese un an plin de surprize pentru amândoi. Un 2015 desfășurat în tihnă la început și plin de tumult în a doua jumătate, după furtunile și lungile dispute generate de febra ce îi cuprinsese în perioada construcției lui elaborate de către compania Wauquiez.

Când venise vremea, Alys se apropiase cu timiditate de iahtul somptuos, căutând în minte un element corespondent stării emoționale resimțite. Nu reușise să-l găsească și totul îi păruse dintr-o dată incredibil. E oare posibil?! De abia urcată pe punte, anticipase senzația lăsată pe piele de briza sărată, învăluitoare, insistentă. În interior, aroma lucrului intact o invadase. Mirosea a nou, a lac proaspăt de protecție a lemnului masiv și a ocean, deși nu fusese încă lansat la apă. Asocierea fusese amețitoare, ideea că se concretiza, seducătoare.

Nu mai amânaseră, își recalculaseră toate finanțele, dintr-o dată devenise posibil să-și trăiască visul. Aveau ei întotdeauna un fel al lor anume, în care niciodată nu cădeau cu violență de la înălțimea adeseori amăgitoare. Orice efort lăudabil era încununat cu reușite. Duceau muncă de echipă, indiferent de obstacole, nu ieșeau ei până la urmă învingători? Cu teamă, Alys se întrebase odată, până unde va ține norocul? Există limită, ori limita ți-o impui? Se poate epuiza oare?

Încă de la începuturi, urmăriseră îndeaproape conceperea ambarcațiunii, lunile lungi  fiind agitate și controversate. Petrecuseră nopți la rând cu planurile în față, alegând sau eliminând opțiuni care dădeau contur concret decorului interior sau exterior. În mod normal, nu existase dezacordul, cu toate astea, ajunseseră de multe ori să strige unul la altul, cu disperare. Ești incredibilă! Ajungi de la zero la o sută într-o zecime de secundă doar. N-am văzut om să se aprindă așa de tare. Dar Alys își depusese întregul suflet în povestea asta. Chinuitoare fusese chiar și alegerea numelui, până când intervenise Emma într-o seară, plictisită de discuțiile lor în contradictoriu. De ce nu-i spuneți Escape? Nu constituie el, oare, întrunirea vuietului vostru de emoții și dorința de a evada din cotidian, a venit remarca ei ușor condescendentă. Pierdeți din perspectivă cu certurile voastre inutile, alimentate doar de oboseală și nerăbdare.

Certurile s-au disipat, conflictele s-au transformat în alinață, iar inspirația celor 17 ani de viață ai Emmei a fost definitivă, l-au numit Escape.

La începutul verii, compania navală i-a contactat cu scopul de a stabili o dată pentru lansarea la apă. Au mers în familie, toți 4. Anvergura conferită de energia lor a contribuit la grandoarea acestui eveniment unic. Parcă asistaseră la o naștere. Apariția lui Escape, desăvârșită, dar și aducătoare de timpuri noi, proaspete, nedesenate încă, în prezentul palpabil, le-a adus tuturor un tremur în suflet.

În toată agitația, nu apucaseră să își comunice trăirile primare, atât Eric cât și Alys duceau dorul vremurilor ce anunțau schimbarea. Toată ființa îi spusese lui Eric, atunci când dubitase momentul: Orice obstacol poate fi escaladat, pânăla urmă, destinul ni-l conturăm noi singuri, fără intervenția supremă!

Oare? venise în întâmpinare dubiul ce stătea la pândă… Poate doar dacă considera că tenta de mister și izul de predestinare ce-l avuseseră vorbele bătrânului întâlnit atunci, demult, nu fuseseră într-un fel definitorii. Stătuseră oare ele la baza deciziilor lui de mai târziu ? A anulat tot el primul gând, parcă nesigur că era timpul să-și însușească bucuria momentului ce-l invadase. Să-și asume, de fapt, contribuția adusă  împlinirii acestui fapt.

Pe data de 25 iunie 2015, Alys a plâns mocnit. Un plâns ce îi traversase întregul corpul, timp în care, degetele tremurătoare trecuseră îndoielnice peste lemnul pur care decora velierul. Degetele veniseră apoi în contact cu pielea moale de culoarea cafelei cu lapte a canapelei.  Cercetaseră îndelung cockpit-ul modernist și blatul de granit impecabil, de o nuanță incertă de petrol negru-albăstrui, din bucătăria mică, dar acomodantă. Lustrul de ionx al barelor apărute din loc în loc prin salon și pe care încă nu se imprimaseră amprentele nimănui, o atrăseseră în mod irezistibil. Aducătoare de furtună? Prevestitoare? Așa le intuise, incerte reflexii bântuitoare. Nu din cauza asta se iscase plânsul, un alt motiv încă necunoscut încercase să se elibereze din încătușare. Epuizare nervoasăsau copleșire a clipei, nu știa nici ea prea bine ce anume declanșase starea. Lacrimile i se amestecaseră cu zâmbetul larg survenit brusc de undeva dinlăuntrul ei. Eric a cuprins-o în brațe, emoționat. Da… și el…

Copiii exploraseră iahtul, animați și ei de o bucurie incontrolabilă. Apărândde undeva din spate, dinspre cabina destinatăpărinților – cabina proprietar – pe care o vizitaseră plini de curiozitate, i-au suprins așa, aninați într-o îmbrățișare mută. Ascunsă în brațele protectoare ale lui Eric, Alys dăduse să-și șteargă lacrimile. Emma, i-a anulat intenția de a-și suprima trăirea, cu o maturitate nesperată. De fiecare dată Alys se simțea luată prin surprindere de profunzimea cu care o întâmpinau adeseori copiii. E senzațional, mama! Pare ireal…Dezarmată, s-a desprins din îmbrățișare, cât să se retragă în alta. De data asta, Emma nu a mai respins-o ca în alte dăți. De data asta, copiii intuiseră înaintea ei schimbarea. Și mai mult de atât, o încurajaseră.

Imaginea îmi aparține.

 

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Decorul lent al serii

În seara asta e vântos. Cobor pe plajă de abia după orele 6 pm. Atmosfera zilei încinse se atenuează treptat. Decorul, deși nu devine singuratic, ritmul ce îl animă se schimbă. E o lentoare în gesturile celor care contemplă oceanul la orele serii sau, pur și simplu, participă activ la dinamica ei.

Nu iau niciodată pe plajă accesorii inutile. Nici telefon, nici aparat foto. Doar șalul și uneori Muzeul inocenței al lui Pamuk. Mă lupt cu vântul întețit. Bate dinspre ocean, dar reușesc până la urmă să-l aștern pe nisipul răcoros și primitor. Mă așez cât mai aproape de mal, să nu-mi altereze viziunea eventualii trecători. Câțiva se joacă pe mal, într-o parte. Alții citesc cu fața orientată spre stânci. Evită să privească direct în strălucirea răsfrântă a razelor soarelui. Așa nenumărate cum sunt, rocile flanchează golful de-o parte și de alta. O sticlire intensă pe suprafața apei agitate mă face să clipesc mai des pentru a mă acomoda cu lumina. Soarele coboară atât de încet spre linia orizontului încât lasă impresia că timpul stă în loc. Dar ora ceasului strecurat în geanta de plajă îmi indică scurgerea lui.

Cum nu am cum imortaliza toate secvențele ce alcătuiesc tot acest decor, mă chinui să înregistrez în minte cât mai multe detalii. Mă port ca un nesătul. De dor nestăvilit de briza sărată care se imprimă în piele, de nisip și mireasmă de ocean. Nu mă satur. Cum să redau perfecțiunea în cuvinte? Mă stradui să captez momentul. E trecut acum de 7:30, pm. Vântul, ca un amant jucăuș și tandru îmi răsfață părul răvășit în toate direcțiile, ciucurii șalului se zbuciumă sub mine. Oceanul gălăgios mă cheamă, talazurile agitate, când vin și se izbesc cu putere de țărm, când se aruncă timid spre mine. Spuma albă e singura pată concretă de culoare. Cum încă nu a coborât la asfințit soarele, stă aninat undeva la orizont, deasupra Gomerei ce se distinge bine în seara asta presărată cu clarități de tot soiul. Calima nu a fost prezentă azi în aer. Deșertul saharian a renunțat să-și trimită spre noi nisipurile albe. Strălucirea răzvrătită a soarelui formează o pătură de scântei deasupra oceanului întunecat. Nici azuriu, nici verde. În jur, câțiva încep să-și strângă taberele improvizate. Alții se aruncă în valuri, nici ei nu se satură. Clipocitul cântat al apei te îmbie cu atingeri calde, împinge apa spre tine și spală apoi nisipul cu tente taciturne și lucioase de pe gleznele bronzate. Pe fundal, undeva în depărtare, în dreapta, silueta unei șalupe de pescari se conturează cu îndrăzneală. E doar un element nestingherit. Șalupa își îndeplinește cu perfecțiune rolul de a mă seduce definitiv. Mă smulg cu greu. Ca și astrul care nu vrea să renunțe la titlul lui de rege al zilei, nici eu nu vreau să mă las dusă. Trag de timp. Scutur șalul de nisip vreme îndelungată, cu gesturi molatice, tărăgănate. Cu degetele de la mâna stângă îmi dau părul la o parte din ochi, să mai fur o ultimă clipă suspendată. Da, stâncile rămân scăldate de oceanul oportun, linia orizontului e statică, poate să fi coborât încă o idee soarele. Barca de pescari s-a deplasat în imaginea mea de pe retină doar câțiva milimetri spre dreapta. Lumina stridentă cade oblic peste spuma de pe țărm și oamenii au început să plece. Vântul, ca un artist desăvârșit a desenat între timp mii de unde mărunte, ca în deșert, peste nisipul vulcanic. Mă tem să nu tulbur ordinea cosmică a lucrurilor când pășesc nehotărâtă printre ele.

Posted in Ipostaze, Verba volant...

A quiet place

a-quiet-place-posterSeară de familie. Puținele momente pe care le mai putem fura cu juniorii. Cum să competiționez cu amicii de aceiași vârstă? E cvasi imposibil. Se vede, nu? N-am renunțat încă… Combinația perfectă cu care îi mituim de fiecare dată este cină în oraș plus film la cinema. Hai că fac efortul să pară prietenoși și cât de cât interesați de conversațiile absolut anoste cu părinții, să nu fiu cârcotașă… Dar nici noi nu suntem scorțoși când vrem. Deci, ne potrivim.

Ieșim și de data asta. Râdem facem selfi-uri și ne delectăm cu câte un hamburger de la Be Burger.

Ne dirijăm apoi spre Cinescope-ul din Louvain la Neuve. Eu mai întotdeauna mă simt rămasă în urmă. Cumva, nu particip activ la alegerea filmului, așa că nu am idee ce mă așteaptă. Nu se miră când întreb a mia oară: la ce film mergem?A quiet place, mi se răspunde. Aha! Oky doky. N-am citit recenzii, n-am văzut trailer, o totală surpriză. Bun așa!

Ajunși, scanăm sala și alegem 4 locuri perfect poziționate, cât mai în spate și neapărat centrale. Aveam de unde alege. Ne strecurăm printre picioarele unui cuplu și sfârșim prin a fi flancați și în stânga și în drepata de alte persoane. Care, ronțăie energic din cutiile de cartoane cu popcorn. Sau doritos. Ma rog, ceva zgomotos. Obinșnuința mă face să nu mă sesizez, iar filmul oricum nu a început. Am timp să cercetez pe îndelete personajele curioase să vizioneze același film ca și noi. Nu sunt prea mulți, cum am spus mai sus, dar toți par hămestiți. Probabil nu au pe cine mitui să iasă la restaurant înainte de cinema…

Cine joacă? o întreb pe junioară. Emily Blunt. Știi, actrița aia care îți place ție. Ah, da… Parcă am o idee. Am văzut trailer-ul? continuu eu interogatoriul. Da, mama, oftează ea, l-ai văzut data trecută când am fost la cinema. Aha… Dacă zice ea, pe mine mă lasă memoria. Mă foiesc în scaun nerăbdătoare. Să înceapă odată atunci… La orele 20 fixe, începe. Fără reclame, cum se obișnuiește la Cinescope. Se derulează genericul rapid, cel întâlnit la toate filmele făcute de Paramount (și nu numai) și se intră direct în acțiune. Acțiune e un fel de-a spune… După primul minut deja îmi verific îngrijorată urechile. Oare nu mai aud bine? Sau formatul digital e prost, fără sonor? Sau e film mut? S-o fi defectat semnalul… În timp ce se derulează zeci de curiozități ce nu-mi dau pace, personajele de pe ecran deja interacționează cumva. Dar sunet, ba. Nici muzică de fundal, nici voci, mimica lor trădează totuși comunicarea… Ceva nu e în regulă, îmi repet eu. Aproape își țin și respirația. Îmi rotesc ochii ușor îngrijorată și constat că nu sunt singura intrigată. Prin sală se schimbă priviri circumspecte. Nici ei nu au văzut trailerul, mă asigur eu. Ronțăitul inițial se suspendă, probabil se jenează de liniștea monumentală din jur […]

Articolul integral îl puteți găsi pe Catchy

Posted in Ipostaze, Verba volant...

Nu există finaluri fericite

img_3060Încă mai crezi în happy ending? Încă mai crezi?! Dacă da, fă ceva acum, în cel mai imediat moment, altfel îți scapă printre degete! Nu tăria de caracter îți lipsește. Nu tu te fereai cel mai mult de blazare și mediocritate? Nimeni nu scapă, de ce te amăgești? Dar încă mai ai ocazia să îi conferi ansamblului de lucruri ce te înconjoară acea senzație după care tânjești acum. Te-ai întrebat până acum, de când a plecat, dacă nu cumva, în modul lui abrupt, exact asta a făcut? Speriat de ce ați fi putut deveni, a sărit în gol, pentru a vă salva?

Te minți singură când îți spui că vouă nu vă lipsea nimic, dar nebunia clipei, ați avut-o vreodată, oare? Cel mai mult, respingi schimbarea. Ea te aduce în fața necunoscutului. Alegi instinctiv calea cea mai sigură, autoconservare stupidă, aș zice. Să nu ieși din tipare. Păi, voi exact de asta aveți nevoie. Vă credeați speciali, certă existență căreia nu-i găseai cusur. Dulce amorțire a simțurilor. Să vă pierdeți rutina în monotonia valurilor. Comerț echitabil, ți-ai zis, împăcată. Ei bine, nu! Trebuie să dai ceva la schimb, în genere, pe tine însăți. Și el e dator, nu te îndoi. What the f*k, nu la căldurică se întâmplă nebunia! Trebuie să evadezi din colțul tău confortabil, să devină dureros de inconfortabil, pentru a simți impactul. Nu-i așa?

E valabil în orice situație. Imaginează-ți doar, un exercițiu simplu. Tu la sfârșitul vieții. Marea revelație. În care destăinui cuiva, oricui. Recunoști, dacă te încrezi în ceva, mărturisești divinității. Am îndrăznit, am avut totul! Cine oare nu se visează în această ipostază? Cine reușește, însă?…

Și încă ceva, să ajungi să crezi cu convingere că ai repeta o acțiune, iar și iar, de câte ori ai avea ocazia să intervii pentru a-i schimba direcția (în condițiile ideale, în care, să zicem, că există această posibilitate), mi se pare absurd. Einstein spunea parcă, nu? Să faci la infinit un lucru așteptând rezultate diferite, este definiția nebuniei. O fi. Câți dintre noi ar avea curajul să nu schimbe de fapt nimic, să-și repete tendințele și să creadă cu tărie în alegerea drumului potrivit? Să nu aștepte reacții diferite. Câți dintre noi ies din zona de confort?

Ar trebui să fi aflat până acum, pași în doi, preocupați strict de interese personale, egal fuzionare. Nu crezi?! Bun, ați ajuns într-un punct unde nu mai există recuperarea de după, îți spui. De după ruptură. Dacă va surveni. Niciunul din voi nu s-ar regăsi într-o nouă relație. Alți actori, eforturi suplimentare și inutile. Amândoi vă cunoașteți așteptările și ele nu includ pe nimeni, decât pe voi doi. Prin urmare, să survină ea, ruptura, ați fi kaput. Finita la commedia! O flagelare acută a simțurilor. Nimic altceva. Epave care nu stârnesc nici măcar curiozitatea altora, cum v-ați făcut-o cu mâna voastră. Nu mai suscitați vreun interes pentru umanitate. Doi nebuni ce au îndrăznit, dar nu au cunoscut traseul. Cam greu să vezi adevărul […]

Textul integral îl găsiți pe Catchy

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Bilanț

E timpul bilanțului. Asa se spune, cel putin. Eu una, mai des mi-l fac cand trec pragul unui an aniversar personal, decat atunci cand se incheie un an calendaristic. Din punctul meu de vedere, mi se pare mai corect. Anii care trec prin mine si peste mine sunt mai graitori decat cei care se incheie dupa calendar. La mine nu a functionat niciodata: de luni ma apuc de sport! As, cu cat ma motivam sa fac program prestabilit, mai abitir, cand venea ziua aia, gaseam o gramada de motive sa nu aplic ce-mi propuneam. Continue reading “Bilanț”