Posted in Piatră de hotar

Iar Italia? Sau lipsă de inspirație

Când îți petreci 3 vacanțe pe an în Italia, și anul încă nu s-a încheiat, înseamnă că, ori ești amorezat de dolce far nientele lor, ori norocul pur a ales cizma ca destinație. Oricare din variante, cred ca mi-am făcut plinul pentru…hai, sa nu promit nimic, până la anu’.

În momentul ăsta traversez lacul Como dinspre orașul omonim spre Menaggio, perla minusculă a regiunii unde avem stabilită baza pentru câteva zile. Ai câteva opțiuni de traversare pe apă, bașca traseele terestre care includ trenul, un soi de titicar și funiculare de ici colo. Mașina nu e necesară, prin urmare de când am plasat-o în parcarea subterană a hotelului, nici că am mai apelat la ea. La dus am luat un feribot de dimensiuni mici, lent, un fel de tramvai (prima comparație venită în minte) care oprește din stație în stație într-un zig-zag zăpăcitor. Pentru cine nu știe geografia locului, lacul este un Y întors în jos. Cele 3 brațe, plus peninsulele și niște insulițe adiacente, sunt presărate cu orașe spectaculoase de coastă, iar distanța dintre Como și Menaggio este una considerabilă. Navele astea lente sunt dotate atât cu locuri pe punte cât și în interior, amenajate cât de cât decent și curățel. Vine de la sine că experimentezi la prima mână senzațiile, dacă prinzi loc pe punte. Cum altfel, cu așa peisaje epustuflante?!

În toată deruta creată de traversarea amețitoare, de nu mai știam care-i nordul și care-i sudul, a fost o experiență very, very nice. Întoarcerea am prevăzut-o însă cu un feribot rapid. Prima impresie a fost cursă de șoareci, nu mă întrebați de unde. Dar, după ce m-am instalat frumușel și am avut timp să-l studiez până la prima stație, mi-am dat seama că-l supraestimasem în imaginația mea. De rapid, e rapid. Turuie motoarele de numa-numa, vreme în care tu stai frumușel în burta lui și te uiți afară (e un fel de a spune, că oricât te strădui, nu distingi mai nimic) prin ferestrele care au căpătat de-a lungul timpului o mâzgă groasă. În concentrarea mea persistentă, doar, doar captam și eu ceva din peisajul ăla mirobolant, și zdruncinată din toți rărunchii, mi-am amintit brusc de autocarele alea ponosite care ne duceau la grămadă înspre zonele rurale unde făceam obligatoriu practică voluntară. Mda. Nici n-a fost forțată comparația. Excepția făcând-o faptul că nu urcasem din obligație pe feribot. Scaune decrepite, mochetă veche, ușa de la WC mereu întredeschisă dinspre care emanau mirosuri de dezinfectant abuziv, parcă totuși aducea în același timp și cu un CFR la mâna a treia, dotat însă cu aer condiționat la greu. Excesiv.

Cu o oră bună la dispoziție și având de ales între a-mi continua lectura, City of Girls, și a-mi nota ce-mi trece prin cap, este destul de limpede pentru ce variantă am optat. Și așa am realizat că, fără să-mi plănuiesc, anul ăsta am făcut ce-am făcut și am ajuns în Italia de trei ori. Vorba prietenei mele care, exasperată că nu stau pe-acasă vara asta: iar pleci? Tot Italia? Revolta din glas nefiind legată neapărat de destinație, cât de dorul meu de ducă constant. Remarca însă e veritabilă. Iar Italia.

Cum am ajuns în stadiul ăsta e greu și nu e greu de explicat. Depinde mult de modul în care o să-mi expun acum alegerile. Să vedem, n-am nicio idee cât mă voi întinde.

Sicilia a fost o întâmplare întâmplătoare. Ca toate întâmplările, de altfel. Cândva pe la începutul lui aprilie, începusem să mă dau de ceasul morții că nu mă hotărâsem asupra unei destinații de vacanță. Mai erau două săptămâni și-mi trepidau degetele de la picioare de nerăbdare să o iau din loc. Odată ce-am avut aprobarea boss-ului, am purces la investigații pe net, sursa mea eternă de insirație când e vorba de călătorii. Deja-mi deschisese apetitul cu exoticele lui, revenirea din Tailanda,  unde pentrecuse vreo 10 zile în delegație, contribuise la aspirațiile mele înalte (nu de alta, dar mi-era un pic ciudă că nu se aranjase să ajung și eu acolo). Nu mai spun, entuziasmul generat de faptul că tânărul nostru adult avea alte planuri. Traducere: trei persoane, egal mai puține cheltuieli.

Am tocit netul cât m-am documentat. Mexic, aaa, ba nu, Republica Dominicana. Nuuu, Jamaica. Sau poate Maldive. Nope. Din nou Caraibe. Gata, hotărârea nestrămutată, mergem în Dominicană. Dă la boss să facă tranzacția, spune-i să stea în stand by cât scurmam după ultimele info despre vaccinuri, alea, alea, și citesc în diagonală de amărâtul ăla de Zeke. Fir-ar mama lui de țânțar! Și cum sunt nevricoasă din fire, eu care bravez și zic că fac și că dreg, că singura barieră să mă aventurez în junglă, în deșert sau știu eu pe unde, e cea financiară, bat-o vina, că cine a făcut să fie scump voiajul în jurul lumii?! Mda. Nu. Alta este ea piedica. Zekele pe mine nu mă afecta per se, dar junioara oare era aptă?, am meditat eu atunci. Nu era, din punctul meu de vedere nevrotic, dacă vrea să aibă copii la un moment dat? Nu scrie aici negru pe alb că fetele și femeile însărcinate să se ferească? Hei, boss, m-am răzgândit, a sunat vocea mea în telefon jumătate de oră mai târziu. Zeke-mi cam încurcă planurile.

Una peste alta, am purces la alte căutări mai…europene. Cu o doză de frustrare, dar neconsolată fiind, nu am gândit rațional și când am picat în același preț, nici n-am mai clipit. Sicilia! Fie! E ceva nou, insulă, climă blândă, n-o fi așa de rău. Normal ar fi fost să am o cu totul altă reacție, să mă mirde exemplu de faptul că o vacanță în Europa costă la fel de mult ca-n Caraibe. Dar, bine, s-au mai văzut și lupi mâncați de oi.

Sicilia a fost mișto. N-am regretat nici o clipă alegerea pripită. E something elsedecât ce-am văzut pe continent, altceva decât surata ei mai mare, Sardinia. Sicilia este prin definiție exotică, doar nu o preaslăvea Goethe degeaba, cu miresme autentice, priveliști greu de uitat și marea, ah marea… Taormina, to die for, Cefalu, un vis din care nu voiam să mă trezesc, livezile de portocali din Alcantara, dumnezeiești, colțul paradisiac din Oliveri la apus, din alte sfere, Savoca, baza noastră pe stânci care flanchează mediterana, cu barul Vitelli unde se ascundea Al Pacino în binecunoscutul Godfather, ce să mai spun, super mega meseriaș.

Cică-s o romantică incurabilă, dar eu știu că se înșală lumea. Doar idealizez locurile pe unde trec. Sau nu bag de seamă mărunțișurile alea enervante pentru alții, în special dacă sunt doar ceea ce spun, niște abateri, nu regula. Că nu mi-a plăcut Siracusa și nici n-am apreciat gunoaiele din jur (turiștii uneori sunt niște barbari cu care mă lupt să nu fiu asociată, așa că nici în ruptul capului nu sunt turist, no way. Conceptul de traveller, călător parcă sună prea a rătăcitor, mi-e mult mai apropiat), am zis-o atunci și nu mă jenez să o zic nici acum când mă aflu în mizeria asta hurducăită de doi bani.

Mă temeam c-am ales involuntar versiunea lungă, dar, aveți răbdare încă un pic. Promit să fac un fast forward la a doua etapă, luna iulie în Sardinia.

La un moment dat, mă săturasem de insula asta care are cam tot ce-ți trebuie să te simți conectat cu marea și nisipurile albe. Și când spun albe, nu exagerez. Pot adăuga și fine, vânturate de vânturi și care dau impresia ireală de turcoaz transparent apelor. Regiunea asta mediteraneană, dacă nu mă mai crâncenez să precizez că e de fapt marea Tireniană (cu precădere pe coasta ei estică), este una din cele mai spectaculoase insule văzute de mine. Dar, cum spuneam, eram sătulă și o cam ștersesem din listă. La intervale lungi de timp tot revenisem pe insulă, de fiecare dată în alt punct de pe hartă, slavă domnului că e suficient de mare să nu te plistisești și cu peisaje atât de variate, încât nu trăiești cu senzația că dacă ai văzut un loc, ai văzut toată insula.

Anyhow, mă angajasem să găsesc vreo 10 zile bune să evadăm din nordul continentului și pornisem metodic la căutări de concediu, cum face tot omul, tot pe net. Cerințele erau simple: să nu mai fi fost, să aibă o bază bună ca punct de plecare pentru cei cu simțul explorării în sânge (eu) și cumva să ne și placă și nici să nu ne plictisim (varianta îmbunătățită a americănismului ăla: something new, something blue, știți voi, doar că fără promisiuni deșarte). Tinerii se jertfiseră și veneau cu noi. Uraa. Da, niciun semnul exclamării, e în mod voit, las interpretării entuziasmul meu pretins. Sau nu. Dar se făcuse deja iunie și iulie era după colț. Iar eforturi depuse sub presiune nu au dat niciodată roade la mine. Am ales până-am cules, se potrivește de minune cu ceea ce mi se întâmplă în astfel de situații extreme. Și iar am început. Aia nu, cealtă hm, astalaltă whatever, tot rulând cursorul de mă dureau degetele, mi s-a făcut subit dor de nisipurile sus menționate. Știi ce-mi lipsește de câțiva ani, i-am sondat eu curiozitatea boss-ului. Să avem două săptămâni cu plaje din alea adevărate. Nu ca-n Creta, sau ca pe coasta de Azur sau ca în sudul Spaniei, nici negre ca-n Tenerife. Din alea albe, de te dor ochii, cu puieți de maquis care se strecoară, mirific, printre granulele de siliciu. Din alea interminabile. De nu le vezi capătul. Sau străjuite de stânci roșcate, maquis adulți și eucalipți, golfulețe paradisiace. Păi, hai. Păi, unde? Sardinia? Ha! Evident că m-am scuturat un pic. Aproape desumflată la sugestie. Bine, hai, mergem.

Și iată-ne iar la drum, degeaba scuipasem în sân că noi cu mașina nu mai (deja era history genu ăsta de călătorit), avem și noi o vârstă, alte standarde, zici că am ținut morțiș să copiem la indigo ultimul nostru traseu înspre insulă. De vină au fost grevele de la serviciu boss-ului, că nu a contat că avem pile, dar să fi auzit că mi se anulează zborul ar fi fost prea mult pentru mine.

După 12 ore de șofat, escală la Genova și o noapte pe feribot, am ajuns mintenaș la Arbatax, un punct de coastă plasat pe la mijlocul hărții, la est. Acolo chiar nu mai fusesem. Și asta a fost Italia numprul doi, ce să mai spun.

Am jurat că nu mă întind, așa că nu mai intru în amănunte. Doar că am constata ceva diferențe față de amintirile mele. Fo instance, a devenit populară insula. Și e aglomerată ca și…Grecia. Pulberea aia de siliciu atât de preaslăvită, albă, care decorează majoritatea plajelor sarde era greu de observat printre atâția oameni adunați pe metru pătrat. Ferice de mine că am avut ocazia să trăiesc și altfel câteva zile când am coborât în sfârșit pe plaja mică, iconică a satului, unde merg cu precădere localnicii. Și mă lăsasem greu convinsă de boss care înota diminețile, la prima oră, cu acel decor idilic în lateral, de nu-ți mai venea să te dai dus. El îmi tot spunea și eu tot nu-l credeam, bine lenea avea rolul ei în această discuție, până când am învins-o. Și nu am regretat. Apoi incendiu după incendiu car ene gonea de pe plajă, puțină groază sădită, plaje mișto, plaje mai aglomerate, plaje de ajuns cu barca, Sardinia all around. Parcă mai multe gunoaie la marginea drumului. Atunci am realizat cu dezamagire că nici insula asta nu mai e ce a fost acum 10 ani, odată ce-a fost și ea asaltată de către estici. Overall, o alegere bună.

Ehe și vine ultima excursie. Că de abia întorși acasă și luați de nas de o ploaie din aia care nu prevestea nimic bun, poate doar un început de toamnă, m-am panicat. Dar noi mai stăm mult pe-aici? Ce zici de niște Alpi austrieci ca pe vremuri? Păi, hai. Nici că speram așa aprobare fermă.This time, doar noi, bătrânii, merităm și noi o evadare de sfârșit estival. Deja anticipam, se întâmplă să știu regiunile cele mai spectaculoase din rezervațiile lor, deja mă vedeam străbătând munții, prânzul frugal de la cabanele lor rustice, ce mai, eram deja acolo cu mintea. Și am și găsit câteva opțiuni. Fie Krimml, ah, Krimml și cascada aia trepidantă, Salzburg și cochetăriile lui, de ce nu, întrega arenă Zilertal, totul era la îndemână. Și a venit boss de la servici într-o zi, că, ce zici de Zermatt, în Elveția? Păi, zic că-i scump ca naiba, mi-a trecut mie prin cap, dar dacă vrei. Vreau, că tot avem ștampila aia în parbriz pe anul ăsta. Adică se potrivea de minune că plătisem taxa de 45 de euroi când traversasem Elveția cu o lună înainte să prindem feribotul spre Sardinia. Am șters fără elan toate amintirile vechi cu Austria și m-am apucat de treabă. Zermatt e mișto, sus de tot, pietonal și…și mai mult, accesat doar cu trenul electric, ce mai o oază de aerosoli. Ehe, dar clima, clima ne-a deplasat și de la planul ăsta bine conturat. Se anunța frig, nori și nu? Nu voiam noi să fugim de ploaie? Păi ce facem? Cumva mi se luase de munți. Mi-era nu știu cum să mă întorc la Austria. Și m-a izbit inspirația. Băi, dar ce ar fi să combin dragostea mea ultimă, apa, cu niște formațiuni geologice înalte? Cum ar fi? Cum ar fi un lac care începe cu L, în Elveția (Locarno, Lausanne, Lucerne etc), sau, de ce nu, unul care începe cu orice altă literă, din nordul Italiei (eventual același din Elveția, dar care-și schimbă numele, ca lupul părul). Prin eliminare, lacul Como a câștigat premiul cel mare. Vorba aia de mai devreme: something new, something blue… Nu chiar albastru, lacul fiind verde întunecat, cu reflexii negre. So be it!Și așa am ajuns în rata asta care mă zdruncină din toate încheieturile. Dar ce priveliști, când ieși din conserva asta arhaică, da’ ceva memorabil pentru o luuuungă perioadă de timp.

Și așa am ajuns să iubesc Varenna. E o poveste cu totul inedită, pe măsura fabulosului oraș costier care mi-a răpit sufletul forever. Și-au făcut loc și Bellagio cel faimos, Mennagio, fie el doar și pentru vederea aia de carte poștală pe care-am avut-o de pe terasa camerei de la hotel, hai, și Como, pentru the best minuscul restaurant din oraș, găsit de boss, apreciat la superlativ de mine și cu certitudine căutat de cei care caută impresii cu iz de localnici.

 

 

 

 

 

Advertisements
Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Destinația finală

Semnalele s-au activat ca la ridicarea cortinei. Gata să țipe alarmant. Universul complota consistent. A stat în loc infinitezimale momente și a ascultat concentrat. Tăcerea i-a vorbit mai mult decât greutatea cuvintelor articulate. Șipotul gândurilor și al dorurilor mele a fost înțeles într-un final. Pe căi ocolite, a venit în întâmpinarea lor. Poate nu era drumul ales de mine, poate nu asta era modalitatea în care voiam să ajung la destinație, dar, cu precădere, providența cunoaște destinația mea finală înainte de a apuca să-mi exprim eu intenția. Universul știuse dinainte. Și cumva, m-a avertizat că el stă mereu la pândă. Să nu cumva să uit. Mi-a dăruit. Necontenit, a venit înspre mine, gesticulând frenetic. De câte ori nu l-am înțeles! De câte ori l-am dezmințit! De câte ori m-am răzvrătit! Nu întotdeauna e blând. Adeseori m-a smuls de pe axa mea. A șușotit, m-a chemat și m-a alungat, după caz.

Câteodată sunt orbită. De multe ori am închis ochii, ca o respingere. În ultimul timp am învățat să-l ascult cu atenție. Cu aviditate, îi sorb semnalele. Sunt peste tot. Gata să răbufnească. Ai grijă, îmi comunică surd, ai grijă cum te învârtești în lumea asta largă, să nu amețești! Și-n trecut mă avertiza. Dar arogantă, îl ignoram. Din seara aceea ca un zbor intergalactic deasupra țărmului nordic al unei mări încercate, am început să-l ascult… Cu tălpile adâncite în nisipul alb și fin, prinzând rădăcini. Mulțumesc, universule mare! Chiar și așa, întortocheat cum ești, te iubesc!

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Teide, vulcanul naște arhipelaguri

Sunt câteva momente în viață când te simți mic față de grandoarea lumii. Când înțelegi că este binecuvântată prezența ta pe pământ. Când te oprești o secundă din alergarea sufletească după himerele obișnuite și privești cu ochi larg deschiși desfășurarea întregii lumi la picioarele tale. Nu am fost pe lună și probabil nici nu o să ajung. Dar am oare nevoie de un voiaj interstelar pentru a mă delecta cu frumuseți nemodelate de om, cu peisaje abstracte ca smulse din imaginație, cu atmosferă rarefiată și îmbătătoare?

fullsizeoutput_14f3fullsizeoutput_1463fullsizeoutput_1465fullsizeoutput_1459fullsizeoutput_147ffullsizeoutput_1451fullsizeoutput_145bfullsizeoutput_1467fullsizeoutput_1453fullsizeoutput_141bAsta a fost prima impresie când am ajuns prima oară în 2004 mai întăi la poalele vulcanului activ El Teide și, în scurt timp, undeva la altitudinea de 2700 de metri. Lăsând la o parte sentimentul unic că totul e trecător, că într-o secundă totul s-ar putea nărui. Teide reprezintă forța rezistentă la intervenția umană. Un martor tulburător, clocotitor al nașterii unui întreg arhipelag. Acum, 14 ani mai târziu, l-am privit cu și mai multă venerație. Acumulase povești noi, dar mut le dăruia înapoi doar prin lava roșcată și uscată de timp, împrăștiată împrejur la ultima lui erupție, în 1909.

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

În habitatul lor natural

Când ajung în Canare, nu-mi imaginez periplul fără să navighez în largul oceanului cu catamaranul. E o experiență rară să realizezi brusc că te afli deasupra unei profunzimi fără capăt, între Tenerife și Gomera. Cum să-ți poți imagina cei 2500 de metri și mai mult adâncime? Este imposibil, dar poate tocmai de aceea, suprafața apei îți murmură cântul ei în nuanțe de safir ireale. Tresari și te întrebi ce ai făcut să meriți această răsplată binecuvântată.

fullsizeoutput_fd9

Cu atât mai emoționant este când străbați puntea nerăbdătoare să ajungi cât mai repede în larg, să te simți în preajma acelor făpturi splendide, de o inteligență impresionantă. În habitatul lor natural, ființe vitale, fericite, libere, delfinii și balenele pilot. Mă doare să le știu captive în lumea noastră strâmbă, în parcuri acvatice, sau omorâte în numele unor ritualuri  barbare cum se întâmplă în Taiji, Japonia sau în insulele Faroe, Danemarca. Când asiști la solemnitatea și bucuria cu care te întâmpină pe tărâmul nemărginit al oceanului, plutind la suprafață, printre tonurile scânteietoare ale acestui profund acvamarin, e realmente un dar divin.

fullsizeoutput_1441fullsizeoutput_fc7fullsizeoutput_fe7fullsizeoutput_feafullsizeoutput_1442fullsizeoutput_fd3fullsizeoutput_143f

 

 

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Masca, Tenerife

Cătunul Masca era o amintire veche, dar nu o puteam ignora. Trecuseră 14 ani de la prima vizită și totuși, timpul și spațiul au rămas nealterate în preajma lui în ciuda micilor modificări aduse de om. Aventura constă în a ajunge la el, șerpuind pe munte, pe drumuri bătute cândva de pirați. Așa s-a născut povestea. Aici se refugiau, în munții Teno. Între stânci poți zări traseele împrumutat de ei altădată. Acum civilizația și-a pus o oarece amprentă și nu mai ești obligat să le accesezi. Asfaltul lucește ademenitor și arcuit în ace de păr spre micul sat muntenesc. Împrejurimile îți taie respirația. Norii care acoperă oceanul mă iritaseră ușor, dar nuanța de mister creată m-a înduplecat până la urmă. Unde începe oceanul, unde se termină cerul? Nu știu…

fullsizeoutput_ef3fullsizeoutput_1472fullsizeoutput_142bageOSJIAR%ycM1dBTd1qYgfullsizeoutput_1429fullsizeoutput_142afullsizeoutput_1427fullsizeoutput_1426fullsizeoutput_13f9fullsizeoutput_1424

Ajunși la destinație, satul de-o palmă stârnește mirări. Atât de mic, atât de izolat, atât de spectaculos. Ai timp să-ți revii puțin în piața centrală, lângă biserica minusculă, Ermita de la Inmaculada Concepción, cum îi spun localnicii. Am profitat de umbra binefăcătoare și am mai cercetat o dată împrejurimile irespirabil de frumoase, apoi am coborât în sat pe sub perdeaua leandrilor purpurii. Restaurantul nu-și schimbase înfățișarea, nici proprietarii… Doar clienții erau alții… Dacă ai noroc și nu e toropeală, reușești să te și încânți de aleile lui pietruite, înguste. Eu visam la un număr mai mic de turiști, să mă pot desfăta mai mult în inima peisajului nealterat.fullsizeoutput_1495V4+Mu5%ZTB6PIqqVYZwHCAfullsizeoutput_1428fullsizeoutput_1496fullsizeoutput_1491fullsizeoutput_1494

 

Posted in Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Decorul lent al serii

În seara asta e vântos. Cobor pe plajă de abia după orele 6 pm. Atmosfera zilei încinse se atenuează treptat. Decorul, deși nu devine singuratic, ritmul ce îl animă se schimbă. E o lentoare în gesturile celor care contemplă oceanul la orele serii sau, pur și simplu, participă activ la dinamica ei.

Nu iau niciodată pe plajă accesorii inutile. Nici telefon, nici aparat foto. Doar șalul și uneori Muzeul inocenței al lui Pamuk. Mă lupt cu vântul întețit. Bate dinspre ocean, dar reușesc până la urmă să-l aștern pe nisipul răcoros și primitor. Mă așez cât mai aproape de mal, să nu-mi altereze viziunea eventualii trecători. Câțiva se joacă pe mal, într-o parte. Alții citesc cu fața orientată spre stânci. Evită să privească direct în strălucirea răsfrântă a razelor soarelui. Așa nenumărate cum sunt, rocile flanchează golful de-o parte și de alta. O sticlire intensă pe suprafața apei agitate mă face să clipesc mai des pentru a mă acomoda cu lumina. Soarele coboară atât de încet spre linia orizontului încât lasă impresia că timpul stă în loc. Dar ora ceasului strecurat în geanta de plajă îmi indică scurgerea lui.

Cum nu am cum imortaliza toate secvențele ce alcătuiesc tot acest decor, mă chinui să înregistrez în minte cât mai multe detalii. Mă port ca un nesătul. De dor nestăvilit de briza sărată care se imprimă în piele, de nisip și mireasmă de ocean. Nu mă satur. Cum să redau perfecțiunea în cuvinte? Mă stradui să captez momentul. E trecut acum de 7:30, pm. Vântul, ca un amant jucăuș și tandru îmi răsfață părul răvășit în toate direcțiile, ciucurii șalului se zbuciumă sub mine. Oceanul gălăgios mă cheamă, talazurile agitate, când vin și se izbesc cu putere de țărm, când se aruncă timid spre mine. Spuma albă e singura pată concretă de culoare. Cum încă nu a coborât la asfințit soarele, stă aninat undeva la orizont, deasupra Gomerei ce se distinge bine în seara asta presărată cu clarități de tot soiul. Calima nu a fost prezentă azi în aer. Deșertul saharian a renunțat să-și trimită spre noi nisipurile albe. Strălucirea răzvrătită a soarelui formează o pătură de scântei deasupra oceanului întunecat. Nici azuriu, nici verde. În jur, câțiva încep să-și strângă taberele improvizate. Alții se aruncă în valuri, nici ei nu se satură. Clipocitul cântat al apei te îmbie cu atingeri calde, împinge apa spre tine și spală apoi nisipul cu tente taciturne și lucioase de pe gleznele bronzate. Pe fundal, undeva în depărtare, în dreapta, silueta unei șalupe de pescari se conturează cu îndrăzneală. E doar un element nestingherit. Șalupa își îndeplinește cu perfecțiune rolul de a mă seduce definitiv. Mă smulg cu greu. Ca și astrul care nu vrea să renunțe la titlul lui de rege al zilei, nici eu nu vreau să mă las dusă. Trag de timp. Scutur șalul de nisip vreme îndelungată, cu gesturi molatice, tărăgănate. Cu degetele de la mâna stângă îmi dau părul la o parte din ochi, să mai fur o ultimă clipă suspendată. Da, stâncile rămân scăldate de oceanul oportun, linia orizontului e statică, poate să fi coborât încă o idee soarele. Barca de pescari s-a deplasat în imaginea mea de pe retină doar câțiva milimetri spre dreapta. Lumina stridentă cade oblic peste spuma de pe țărm și oamenii au început să plece. Vântul, ca un artist desăvârșit a desenat între timp mii de unde mărunte, ca în deșert, peste nisipul vulcanic. Mă tem să nu tulbur ordinea cosmică a lucrurilor când pășesc nehotărâtă printre ele.

Posted in Călătorii, Ipostaze

Călătoriile mele în Hiperboleea

Nici nu lăsasem bine în urmă peisajele paradisiace ce aparțineau insulei noastre de suflet și imaginile grandioase imprimate pe retină din Toscana miraculoasă, că de abia pășiți pe tărâm nordic, am simțit așa o frământare, încât nimic nu îmi mai trebuia. La prima impresie, niciun lucru nu ar fi trebuit să îmi perturbe starea de bine, Continue reading “Călătoriile mele în Hiperboleea”

Posted in Călătorii, Fotografii, Ipostaze

Monaco

1MT_2257_024

Când am auzit povestindu-se prima dată de Monaco, am rămas efectiv cu gura căscată. Îl știam doar din cărți și de la orele de geografie. Tânăra mică de înălțime, dinamică, subțire, cu păr inelat și scurt, m-a făcut să ascult cea mai vie relatare de până atunci. Nu credeam că voi întâlni vreodată pe cineva care să fi avut ocazia să ajungă atât de departe (cum mi se părea mie) și într-un loc așa inaccesibil. Era undeva la sfâșitul lui ’97, o cunoscusem la o petrecere Continue reading “Monaco”